Pe un câmp mlăștinos, sub cerul plumburiu al unei dimineți de toamnă, două armate se înfruntau într-o bătălie care avea să schimbe cursul istoriei românilor. Era 18/28 octombrie 1599, iar la Șelimbăr, lângă Sibiu, oastea Țării Românești, condusă de voievodul Mihai Viteazul, se pregătea să înfrunte armata Transilvaniei, sub comanda cardinalului Andrei Báthory. Victoria zdrobitoare obținută de Mihai a deschis drumul spre prima unire a principatelor române, un moment care, deși efemer, a rămas un simbol al unității naționale.

Contextul istoric

La sfârșitul secolului al XVI-lea, principatele române – Țara Românească, Transilvania și Moldova – se aflau într-o poziție geopolitică delicată, presate de marile puteri ale vremii: Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic și Regatul Poloniei. După bătălia de la Mohacs (1526), Ungaria fusese divizată, iar Transilvania devenise un principat autonom sub suzeranitate otomană. Structura sa social-politică excludea românii din dietă, aceștia fiind tolerați doar ca ortodocși, fără drepturi egale cu națiunile privilegiate (maghiari, sași, secui).

Mihai Viteazul, urcat pe tronul Țării Românești în 1593, s-a afirmat rapid ca un lider militar și diplomatic. În 1595, aderând la Liga Creștină antiotomană, a obținut o victorie răsunătoare la Călugăreni împotriva lui Sinan Pașa, consolidându-și poziția. Totuși, în 1599, situația s-a complicat. Sigismund Báthory, principele Transilvaniei, a abdicat în favoarea vărului său, Andrei Báthory, un cardinal cu înclinații pro-polone și pro-otomane. Această schimbare a creat o amenințare directă pentru Mihai, care se temea de un atac coordonat dinspre Transilvania și Moldova.

Conform Letopisețului Cantacuzinesc, domnul Moldovei, Ieremia Movilă, și Andrei Báthory au complotat să-l înlăture pe Mihai, cerându-i să renunțe la tron. Dacă refuza, plănuiau să ridice oști împotriva lui și să-l predea otomanilor. În fața acestui pericol, Mihai a decis să acționeze preventiv, atacând Transilvania. A propus împăratului habsburg Rudolf al II-lea o acțiune comună împotriva lui Báthory, dar refuzul acestuia, datorat conflictelor cu otomanii și opoziției generalului Giorgio Basta, l-a lăsat pe Mihai să lupte singur.

Pregătirea pentru bătălie

Mihai Viteazul a mobilizat o armată de aproximativ 20.000 de oameni, formată din oșteni munteni, mercenari, haiduci balcanici și secui. Aceasta era dotată cu 180 de tunuri, un avantaj semnificativ. Armata sa a fost organizată în trei linii: prima linie includea flancul stâng sub comanda lui Baba Novac, flancul drept condus de aga Leca și centrul cu cavaleria lui Mihalcea; a doua linie era formată din 8.000 de cavaleri; iar a treia linie, de rezervă, includea boierii și garda domnească.

De cealaltă parte, armata Transilvaniei, condusă de Gáspár Kórnis, număra circa 16.000 de oameni. Aceasta era dispusă tot în trei linii: infanterie pe flancuri, cavaleria lui Moise Székely în centru, a doua linie cu pedestrași sub Melchior Bogáthi și a treia linie cu trupe nobiliare. Transilvănenii aveau 45 de tunuri poziționate în Sibiu, dar poziția lor era dezavantajoasă din cauza terenului mlăștinos din spate.

Mihai a pregătit campania cu o strategie meticuloasă. Cronicarul maghiar István Szamosközy nota că „Mihaiu Vodă și-a împrăștiat oamenii în Țara Românească, încât nici ostașii înșiși n-au știut cine sunt și câți sunt, ca să tăinuiască totul”. La Ploiești, a format trei corpuri de oaste: unul de 18.000 pentru Sibiu, altul de 10.000 pentru Brașov și un al treilea, cu artileria, sub comanda sa, trecând pasul Buzăului. Oștile Olteniei, conduse de banul Udrea și frații Buzești, erau gata să traverseze munții la semnalul său.

Desfășurarea bătăliei

În dimineața zilei de 18/28 octombrie 1599, Mihai Viteazul a înaintat spre Șelimbăr, un sat aflat la câțiva kilometri de Sibiu. Andrei Báthory, depășit de pregătirile adversarului, a fost nevoit să-și poziționeze armata între zonele Lazarett și Exerzierplatz, cu bălțile Cibinului în spate, limitându-i opțiunile de manevră. Terenul mlăștinos și vremea rece de toamnă au complicat mișcările ambelor armate, dar oastea lui Mihai, mai bine organizată, a avut inițiativa.

Baba Novac a lansat un atac fulgerător pe flancul stâng, destabilizând rapid flancul drept transilvănean. În centru, cavaleria lui Moise Székely a cedat sub presiunea atacului, iar pierderea steagului principal a semănat panică. Mihai a ordonat rezervei să intervină, consolidând atacul. Mulți soldați transilvăneni, în special secuii, nemulțumiți de familia Báthory, au dezertat și s-au alăturat lui Mihai, slăbind și mai mult armata adversă.

Andrei Báthory, văzând înfrângerea iminentă, a fugit spre Moldova, dar a fost capturat de secui și decapitat. Victoria lui Mihai a fost categorică, cu pierderi estimate la peste 3.000 de morți și 1.000 de răniți în tabăra transilvană, față de 200-1.000 în tabăra munteană. Artileria transilvană a fost capturată, consolidând succesul.

Consecințele victoriei

La 22 octombrie/1 noiembrie 1599, Mihai Viteazul a intrat triumfător în Alba Iulia, străvechiul Apullum, „călare pe roibul său de sânge nobil, plin de demnitate, mândru și îmbrăcat prea împodobit chiar”, după cum nota Szamosközy. A fost recunoscut ca domn al Transilvaniei, punând „stările să jure credință întâi împăratului, pe urmă lui însuși și apoi fiului său”. A introdus o administrație românească, marcând un moment istoric.

Această victorie a fost primul pas spre unirea principatelor române. În mai 1600, Mihai a cucerit Moldova, învingându-l pe Ieremia Movilă la Bacău. La 27 mai 1600, într-un hrisov emis la Iași, s-a intitulat „Domn al Țării Românești, Ardealului și Moldovei”, realizând prima unire politică a celor trei țări. Deși unirea a durat doar până în septembrie 1600, din cauza opoziției habsburgilor, polonezilor și nobililor maghiari, ea a rămas un simbol al unității naționale.

Impactul asupra istoriei românești

Bătălia de la Șelimbăr a fost mai mult decât o victorie militară; a fost un moment care a demonstrat potențialul unității românești. Deși unirea din 1600 a fost efemeră, ea a inspirat generații de români. Nicolae Iorga scria: „De la 1600, nici un român n-a mai putut gândi unirea fără uriașa lui personalitate, fără paloșul sau securea lui ridicată spre cerul dreptății”. Mihai Viteazul a devenit un erou național, iar bătălia de la Șelimbăr este comemorată prin troița ridicată în 1925 la locul unde au fost îngropați ostașii căzuți.

Istoricii moderni, precum Florin Constantiniu, subliniază că unirea nu a fost neapărat o manifestare a conștiinței naționale, ci mai degrabă o conjunctură strategică. Totuși, impactul simbolic al acestui eveniment a fost profund, influențând mișcările naționale din secolele următoare, culminând cu Marea Unire din 1918.

Concluzie

Bătălia de la Șelimbăr din 1599 a fost un punct de cotitură în istoria românilor. Victoria lui Mihai Viteazul a permis, pentru prima dată, unirea Țării Românești, Transilvaniei și Moldovei sub un singur conducător, punând bazele aspirațiilor de unitate națională. Deși efemeră, această realizare a consolidat imaginea lui Mihai ca erou național și a transformat Șelimbărul într-un simbol al luptei pentru libertate și unitate.