Povestea furgonetei Rocar: Una dintre cele mai apreciate mașini utilitare din anii comunismului

În perioada comunismului din România, industria auto locală a fost marcată de eforturi intense de auto-suficiență, dictate de politicile regimului ceaușist. Importurile erau strict limitate, iar producția internă trebuia să acopere nevoile țării în toate domeniile, inclusiv transportul. În acest context, furgoneta Rocar a devenit un simbol al utilității cotidiene, fiind una dintre cele mai apreciate mașini utilitare ale epocii. Produsă de fabrica Rocar din București, această serie de vehicule a servit la transportul de mărfuri, pasageri și chiar în scopuri speciale, precum ambulanțe sau vehicule off-road. Povestea sa reflectă nu doar evoluția tehnică a industriei românești, ci și provocările economice și sociale ale comunismului târziu.

Rocar, inițial cunoscută sub numele de Uzina Tudor Vladimirescu (T.V.), a fost fondată în 1951 și a reprezentat un pilon al producției de vehicule comerciale ușoare în România socialistă. Furgonetele sale, robuste și adaptabile, au fost omniprezente pe străzile orașelor și în zonele rurale, compensând lipsa alternativelor importate. Deși nu erau cele mai moderne sau confortabile vehicule, ele au câștigat aprecierea populației datorită fiabilității și versatilității lor în condițiile restrictive ale epocii.

Originea și evoluția fabricii Rocar

Istoria Rocar începe în anii postbelici, când România, sub influența sovietică, și-a reconstruit industria grea. Uzina Tudor Vladimirescu a fost înființată în 1951 la București, inițial concentrându-se pe producția de vehicule utilitare ușoare, cum ar fi furgonete, camionete și minibuze. Numele “Rocar” a apărut mai târziu, devenind sinonim cu o gamă variată de vehicule, inclusiv autobuze și troleibuze. Fabrica a fost redenumită oficial Rocar în anii ’70, dar multe modele au păstrat inițialele T.V. în denumire.

În perioada comunismului, producția era strict reglementată de planurile cincinale, cu accent pe utilizarea componentelor autohtone. Motoarele proveneau adesea de la alte fabrici românești, precum ARO (pentru modele off-road) sau DAC și SR pentru piese grele. Această abordare a fost dictată de embargoul asupra importurilor, impus de Nicolae Ceaușescu în anii ’80 pentru a reduce datoria externă a țării. Rezultatul? Vehicule simple, dar durabile, adaptate la condițiile drumurilor românești, adesea proaste și neasfaltate.

Până în anii ’60, Rocar a produs modele bazate pe șasiuri locale, cum ar fi cele de la IMS (Întreprinderea Metalurgică de Stat). Din 1968, fabrica a început exporturi către țări din blocul estic, Africa, America de Sud și Orientul Mijlociu, ceea ce a adus valută străină statului. În 1971, Rocar a obținut o licență de la MAN din Germania, influențând designul unor modele ulterioare, deși adaptările locale au rămas dominante. Producția a atins apogeul în anii ’70, dar calitatea a scăzut dramatic în anii ’80 din cauza raționalizărilor economice – lipsa materialelor de calitate și reducerea bugetelor au dus la vehicule mai puțin fiabile pentru piața internă, în timp ce exporturile mențineau standarde superioare.

Modele emblematice de furgonete Rocar

Rocar a produs o serie de modele de furgonete și vehicule utilitare, fiecare adaptat la nevoi specifice. Acestea erau disponibile în configurații variate: furgonete închise pentru mărfuri, minibuze pentru pasageri, pick-up-uri pentru transport ușor și chiar ambulanțe. Iată câteva dintre cele mai reprezentative:

– T.V. 4/41: Lansat în 1959, acest model a fost unul dintre primele succesuri ale fabricii. Bazat pe șasiul IMS, era disponibil ca furgonetă închisă, minibus sau ambulanță. În 1967, a fost restilizat ca T.V. 41, cu un motor M207 de 70 CP, atingând o viteză maximă de 95 km/h. Era apreciat pentru simplitatea sa și capacitatea de a transporta până la 1.200 kg de marfă.

– T.V. 12: Introdus în 1973, reprezenta un pas înainte tehnic, cu o caroserie monococă (fără șasiu separat). Disponibil ca furgonetă, pick-up sau minibus, avea o sarcină utilă de 1.200 kg și o viteză maximă de 100 km/h. Motorul inițial era ARO L25 pe benzină, ulterior înlocuit cu opțiuni diesel precum ARO D127. Versiunea 4×4 era ideală pentru zone rurale, unde drumurile erau impracticabile pentru vehicule obișnuite.

– T.V. 14/15: Produs după 1982, similar cu T.V. 12, dar cu o capacitate crescută la 1.400-1.500 kg. Echipat cu motoare ARO D27 sau D127, și opțional cu cutie de viteze cu 5+1 trepte, atingea 100-110 km/h. Aceste modele au fost folosite intens în transportul urban și rural, devenind un element familiar în peisajul comunist.

– T.V. 33: Un model versatil, cu opțiuni pentru furgonetă, minibus (până la 14+1 locuri), pick-up sau ambulanță. Avea o greutate brută de 3.350 kg și sarcină utilă de 1.200-1.400 kg. Motoarele includeau ARO D127 (68 CP, diesel) sau ARO L25 (83 CP, benzină), cu configurații 4×2 sau 4×4 și viteză maximă de 100 km/h.

– T.V. 35: Produs din anii ’80 până în ’90, recunoscut prin roțile duble spate și garda la sol redusă. Disponibil ca camionetă, furgonetă sau minibus cu 22 de locuri, era propulsat de un motor ARO D127 de 85 CP, atingând 100-110 km/h. A fost unul dintre cele mai comune vehicule utilitare în ultimii ani ai comunismului.

– ARO 320 și T.V. 320: Rocar a produs din 1975 modelul ARO 320, bazat pe șasiul extins al ARO 24, cu tracțiune 4×4 și sarcină utilă de 1.200-1.500 kg. Era ideal pentru off-road, folosit în agricultură sau servicii medicale. Seria T.V. 320 includea vehicule speciale, produse în număr limitat, cum ar fi minibuze cu 9-10 locuri sau ambulanțe.

Aceste modele erau apreciate pentru robustețea lor. Deși nu ofereau confort modern – cabinele erau spartane, iar consumul de combustibil ridicat – ele rezistau la uzură intensă. În absența concurenței străine, Rocar a dominat piața utilitară, fiind folosite de întreprinderi de stat, cooperative agricole și chiar de particulari norocoși să le obțină.

Aprecierea și rolul în societatea comunistă

Furgoneta Rocar a fost mai mult decât un vehicul; era un instrument esențial în economia planificată. În anii ’70 și ’80, când România se confrunta cu penurii cronice, aceste mașini asigurau transportul de bunuri esențiale: de la alimente în piețe până la materiale de construcție pe șantierele megalomanice ale regimului. Popularitatea lor venea din adaptabilitate – un T.V. 12 putea fi transformat ușor dintr-o furgonetă de marfă într-un minibus pentru muncitori.

Oamenii le apreciau pentru fiabilitate în condiții dure. Mulți șoferi își amintesc de ele ca fiind “nemuritoare”, capabile să parcurgă sute de mii de kilometri cu întreținere minimă. În zonele rurale, versiunile 4×4 erau vitale pentru accesul în sate izolate. Totuși, criticile nu lipseau: zgomotul motorului, vibrațiile și lipsa dotărilor moderne (cum ar fi aerul condiționat) le făceau inconfortabile pentru drumuri lungi.

În contextul comunismului, Rocar simboliza succesul propagandistic al “industriei naționale”. Regimul le promova ca exemple de ingeniozitate românească, deși multe componente erau inspirate din modele străine adaptate local. Exporturile au adus prestigiu, dar pe plan intern, vehiculele au suferit de pe urma austerității: în anii ’80, calitatea a scăzut, ducând la defecțiuni frecvente.

Declinul și moștenirea post-comunistă

Odată cu căderea comunismului în 1989, Rocar s-a confruntat cu provocări noi. Liberalizarea pieței a adus concurență din import, iar vehiculele străine, mai eficiente și confortabile, au eclipsat modelele locale. Fabrica a încercat să se adapteze, producând modele noi precum T.V. 40 (cu motoare Euro 2) și colaborând cu producători străini, dar eforturile au fost insuficiente. În 2003, Rocar a intrat în faliment, marcat de datorii și lipsa investițiilor.

Moștenirea furgonetelor Rocar persistă însă. Multe exemplare încă circulă în România, restaurate de pasionați sau folosite în zone rurale. Ele reprezintă o epocă trecută, când inovația era limitată de ideologie, dar ingeniozitatea locală a creat vehicule iconice. Astăzi, Rocar este amintit cu nostalgie, ca un capitol esențial din istoria auto românească.

În concluzie, povestea furgonetei Rocar ilustrează reziliența industriei românești sub comunism. De la origini modeste la omniprezență cotidiană, aceste vehicule au marcat o eră, rămânând una dintre cele mai apreciate mașini utilitare ale timpului.