Prințesa Ileana a României, născută pe 5 ianuarie 1909 la Palatul Cotroceni din București, a fost fiica cea mică a regelui Ferdinand I și a reginei Maria, o figură emblematică a Casei Regale românești. Cunoscută și sub numele de Domnița Ileana sau, mai târziu, Maica Alexandra, viața ei a fost marcată de o serie de evenimente dramatice care au transformat-o dintr-o prințesă adorată de popor într-o exilată și, în final, într-o călugăriță dedicată slujirii divine. Ca ultim copil supraviețuitor al cuplului regal, Ileana a întruchipat spiritul unei epoci apuse, plină de fast monarhic, dar și de suferințe profunde provocate de războaie, intrigi politice și pierderi personale. Viața ei, descrisă în memoriile proprii precum “I Live Again”, reflectă tragedia unei femei care a pierdut totul – țară, familie, avere – dar a găsit refugiu în credință.

Copilăria în umbra coroanei

Ileana s-a născut într-o familie numeroasă, fiind al cincilea copil al regelui Ferdinand și al reginei Maria. Avea patru frați mai mari – Carol (viitorul rege Carol al II-lea), Elisabeta (regină a Greciei), Maria (regină a Iugoslaviei) și Nicolae – și un frate mai mic, Mircea, născut în 1913. Regina Maria, o femeie puternică și charismatică, o descria pe Ileana ca fiind un copil serios, bine crescut și cu o legătură profundă față de fratele ei mai mic, Mircea, pe care îl iubea ca pe un fiu. Copilăria ei a fost marcată de luxul palatelor regale, dar și de primele umbre ale tragediei. La doar 7 ani, Ileana a trăit o experiență mistică: în camera fratelui ei bolnav, Mircea, a văzut o făptură cerească, un înger, care i-a marcat destinul și i-a adus supranumele de “Prințesa îngerilor”. Din păcate, Mircea a murit la vârsta de 3 ani, în 1916, din cauza tifosului, o pierdere care a lăsat o rană adâncă în sufletul Ilenei.

Primul Război Mondial a adus familia regală în refugiu la Iași, unde Ileana, la doar 9 ani, a învățat lecții dure despre suferință. Alături de mama sa, care lucra ca infirmieră, Ileana a ajutat la distribuirea ajutoarelor pentru sinistrați, experimentând foamea și lipsurile. Aceste experiențe i-au format caracterul, învățând-o valorile onoarei, datoriei față de patrie și curajului. Educația ei a fost completă: vorbea fluent engleză, franceză și germană, studia pictura și sculptura, și era profund influențată de mama sa, pe care o vedea ca pe o prezență radiantă.

Tinerețea aventuroasă și implicarea socială

Ca adolescentă și tânără adultă, Ileana s-a remarcat prin spiritul ei independent și pasiunile neconvenționale. A fost o sportivă pasionată, în special de navigație, devenind singura femeie din România care a obținut brevetul de căpitan de cursă lungă. Naviga singură cu yahtul ei, “Isprava”, aventurându-se în larg, deși fratele ei, regele Carol al II-lea, i-a cerut să renunțe, considerând aceste activități nepotrivite pentru o prințesă. Ileana a răspuns cu fermitate: “Nu voi renunța la pasiunile mele”.

Implicarea ei socială a fost remarcabilă. A organizat Mișcarea Ghidelor din România, a devenit președinta Ghidelor din Austria până la interzicerea mișcării în 1938 după Anschluss, și a fondat prima școală de asistență socială din țară. De asemenea, a lucrat cu Rezervele Fetei ale Crucii Roșii, demonstrând un angajament profund față de ajutorarea semenilor. Popularitatea ei în rândul poporului era imensă, ceea ce l-a făcut pe fratele ei, Carol al II-lea, să o vadă ca pe o amenințare, gelos pe admirația publică de care se bucura.

Căsătoria și primul exil

La 22 de ani, pe 26 iulie 1931, Ileana s-a căsătorit cu Arhiducele Anton de Austria, Prinț de Toscana, la Castelul Peleș din Sinaia. Căsătoria, încurajată de Carol al II-lea, a fost un pretext pentru a o îndepărta din țară, regele refuzând cuplului permisiunea de a locui în România, invocând intoleranța publică față de o prezență habsburgică. Astfel, a început primul ei exil, cuplul stabilindu-se la castelul Sonnburg, lângă Viena.

Au avut șase copii: Ștefan (1932-1998), Maria Ileana (1933-1959), Alexandra (n. 1935), Dominic (n. 1937), Maria Magdalena (1939-2021) și Elisabeta (1942-2019). Copiii au fost crescuți în credința catolică, conform dorinței soțului ei. Viața lor a fost relativ liniștită până la izbucnirea Celui de-al Doilea Război Mondial.

Perioada războiului și spitalul inimii reginei

În timpul războiului, Anton a fost încorporat în Luftwaffe, iar Ileana a transformat castelul Sonnburg într-un spital pentru soldații români răniți, ajutată de Sheila Kaul. În 1944, s-a întors în România cu copiii, stabilindu-se la Castelul Bran, moștenit de la mama sa. Aici, a înființat “Spitalul Inimii Reginei”, în memoria mamei sale, un centru medical pentru răniți și refugiați, unde a lucrat neobosit ca infirmieră.

După abdicarea forțată a regelui Mihai I la 30 decembrie 1947, sub presiunea comuniștilor, Ileana și familia ei au fost exilați în ianuarie 1948. Au plecat cu puține bunuri, lăsând în urmă Bran Castle și o țară pe care o iubea profund. Aceasta a fost una dintre cele mai dureroase momente ale vieții ei – pierderea patriei.

Exilul final și pierderile personale

Exilații au trecut prin Viena, apoi s-au stabilit în Elveția, Argentina și, în 1950, în Statele Unite, la Newton, Massachusetts. Ileana a susținut prelegeri împotriva comunismului, a colaborat cu Biserica Ortodoxă Română și a scris două cărți: “I Live Again”, memoriile ultimilor ani în România, și “Hospital of the Queen’s Heart”, despre munca ei medicală.

Tragediile personale au continuat. Căsătoria cu Anton s-a destrămat, divorțând pe 29 mai 1954. La scurt timp, pe 19 iunie 1954, s-a recăsătorit cu Dr. Stefan Nikolas Issarescu, dar și această uniune s-a sfârșit prin divorț în 1965. Pierderile familiale au fost devastatoare: în 1959, fiica ei Maria Ileana și ginerele au murit într-un accident aviatic în Brazilia, lăsând în urmă o nepoată orfană. În 1961, fiul Ștefan a suferit o boală gravă, rămânând cu sechele severe, necesitând îngrijire constantă. Aceste evenimente au adâncit suferința Ilenei, care se lupta cu adaptarea la o viață modestă în exil.

Calea spre monahism și moștenirea spirituală

La 52 de ani, în 1961, Ileana a intrat în Mănăstirea Ortodoxă a Maicii Domnului din Bussy-en-Othe, Franța. În 1967, a fost tunsă în monahism, luând numele de Maica Alexandra. Același an a marcat fondarea Mănăstirii Schimbarea la Față din Ellwood City, Pennsylvania, prima mănăstire ortodoxă în limba engleză din America de Nord. A servit ca stareță până în 1981, dedicându-se rugăciunii și ajutorării spirituale a altora.

Moartea a venit pe 21 ianuarie 1991, la vârsta de 82 de ani, în Youngstown, Ohio, după o fractură de șold și două atacuri de cord, la doar câteva zile după ce a pus piatra de temelie pentru extinderea mănăstirii. A fost înmormântată la mănăstire, lăsând în urmă o moștenire de curaj și credință.

Concluzie

Viața Prințesei Ileana a fost o tapiserie de glorie și durere, de la fastul regal la exilul amar și liniștea mănăstirii. Tragediile – pierderea fratelui, exilurile succesive, moartea fiicei, divorțurile – au modelat-o, dar nu au doborât-o. În schimb, au condus-o spre o viață spirituală profundă, unde a găsit pacea. Ca ultima prințesă a României, Ileana reprezintă simbolul unei epoci dispărute, o femeie care a trăit din plin datoria față de țară și credință, lăsând o moștenire eternă de reziliență.