În istoria tumultoasă a Principatelor Române din secolul al XIX-lea, figuri legendare precum haiducii au devenit simboluri ale rezistenței populare împotriva nedreptăților sociale și a ocupațiilor străine. Printre aceștia, Ioniță Tunsu se remarcă prin curajul său și prin episodul memorabil în care l-a umilit pe generalul rus Pavel Kiseleff, guvernatorul militar al Țării Românești și Moldovei. Povestea sa, un amestec de fapte istorice și legendă populară, ilustrează spiritul rebel al unui om obișnuit transformat în erou al săracilor. Acest articol explorează viața lui Ioniță Tunsu și incidentul care l-a făcut celebru, bazându-se pe surse istorice și mărturii din epocă.

Originea și transformarea în haiduc

Ioniță Tunsu, născut în jurul anului 1800 în comuna Optași din județul Olt, provenea dintr-o familie modestă de țărani olteni. Inițial, viața sa părea să urmeze un curs liniștit și religios. A ajuns la București, unde a slujit ca paracliser la biserica Sfântul Gheorghe Vechi de pe Calea Moșilor (cunoscută atunci ca Podul Târgului de Afară) și, ulterior, la Biserica Sfinții Voievozi de pe Calea Griviței. Descris de contemporani ca un bărbat voinic, frumos, cu o voce plăcută și cunoștințe de carte, Ioniță era apreciat de episcopul Ilarion al Argeșului, care intenționa să-l promoveze la rangul de diacon sau chiar preot.

Totuși, evenimentele istorice și nedreptățile sociale l-au schimbat radical. În 1821, Ioniță s-a alăturat voluntar mișcării revoluționare conduse de Tudor Vladimirescu, participând ca pandur la luptele din București și Drăgășani. Experiența l-a marcat profund: a văzut contrastul izbitor dintre luxul boierilor și mizeria țăranilor, ceea ce l-a determinat să renunțe la slujba bisericească. Și-a tăiat părul lung – un gest simbolic de renunțare la vocația religioasă – câștigându-și astfel porecla de “Tunsu” sau “Răspopitul” (defrocked, în engleză). A plecat în pădurile din Olt, unde a format o ceată de haiduci, alcătuită din tineri săraci și nemulțumiți, care suferiseră abuzuri din partea autorităților.

Ca haiduc, Ioniță Tunsu nu era un simplu tâlhar. Activitatea sa se asemăna cu cea a unui Robin Hood autohton: jefuia boieri, negustori bogați și moșii, dar nu ucidea sau tortura victimele. Se spune că le lăsa păgubașilor bani de drum și cheltuieli necesare, iar prada era împărțită cu văduvele, bătrânii, mamele sărace și gazdele care îi adăposteau ceata. Colaborând inițial cu alți haiduci precum Amza Scorțan și Anghel Panait, el acționa în zonele din jurul Craiovei și Bucureștiului, băgând groaza în elitele vremii. Folclorul popular l-a transformat rapid în erou, iar isprăvile sale erau cântate în balade și povestite la focurile de tabără.

Contextul istoric: Ocupația rusească și generalul Kiseleff

Povestea lui Ioniță Tunsu se desfășoară pe fondul ocupației rusești a Principatelor Române, declanșată după războiul ruso-turc din 1828-1829 și confirmată prin Tratatul de la Adrianopol (1829). Imperiul Rus, sub țarul Nicolae I, a preluat controlul administrativ asupra Țării Românești și Moldovei, numindu-l pe generalul Pavel Dimitrievici Kiseleff (sau Kiseliov) ca guvernator militar între 1829 și 1834. Kiseleff, un ofițer experimentat și reformator, a introdus Regulamentele Organice – primele constituții moderne ale principatelor – care au reorganizat administrația, justiția și economia, abolind unele privilegii boierești și introducând reforme administrative.

Cu toate acestea, perioada era marcată de dificultăți majore: epidemii de holeră devastatoare, sărăcie generalizată și abuzuri ale trupelor de ocupație. Mulți boieri au părăsit Bucureștiul, lăsând orașul în haos, iar săracii mureau în număr mare. În acest context, haiduci precum Tunsu reprezentau o amenințare directă la adresa ordinii impuse de ruși, atacând simbolurile puterii și redistribuind averi. Kiseleff, deși apreciat de unii pentru reforme, era văzut de popor ca un ocupant străin, iar acțiunile haiducilor subminau autoritatea sa.

Umilirea generalului Kiseleff: Un gest de curaj legendar

Episodul care l-a făcut pe Ioniță Tunsu celebru a avut loc în 1832, când generalul Kiseleff, auzind de isprăvile haiducului, a ordonat ministrului de Interne, Iordache Filipescu, să-l captureze cât mai repede. Tunsu, informat de un prieten din poliție – căpitanul Radu Ștefan – despre planurile generalului de a merge la băi în Pucioasa (sau, după alte surse, spre Târgoviște), a decis să acționeze. El și ceata sa s-au ascuns pe drumul generalului și l-au pândit la un popas.

În acel moment, Tunsu avea ocazia perfectă să-l asasineze pe Kiseleff – capul generalului era “în bătaia puștii” sale. Totuși, haiducul a ales să nu tragă, demonstrând un amestec de milă și strategie. În schimb, i-a trimis o scrisoare sfidătoare și ironică: „Înaltă Excelență, capul Excelenței tale a fost astăzi în gura puștii mele, dar n-am voit să te omor, căci omoram pe un părinte iubit de țară. Te rog să poruncești gonacilor care mă urmăresc să nu mă omoare când mă vor prinde, căci eu n-am omorât pe nimeni.”

Acest gest a fost o umilire profundă pentru Kiseleff. Generalul, un militar de elită, aflat la comanda unei armate de ocupație, a fost pus în poziția de a-și datora viața milei unui haiduc fugar. Scrisoarea sublinia nu doar puterea lui Tunsu de a decide soarta unui lider străin, ci și ironiza autoritatea rusă, sugerând că Kiseleff era văzut ca un “părinte” benefic de țară – o referire probabil la reformele sale, dar spusă cu sarcasm. Furios, Kiseleff a citit scrisoarea și a ordonat imediat prinderea lui Tunsu, dar cu instrucțiuni stricte să nu fie ucis, dorind să-l interogheze personal. Recompensa oferită a fost de 1.000 de lei, plus scutiri de impozite și privilegii pentru trădător.

Umilirea nu s-a oprit la scrisoare; ea a devenit un simbol al rezistenței românești împotriva ocupației, circulând rapid printre bucureșteni și întărind aura de erou a lui Tunsu.

Capturarea, moartea și moștenirea

Kiseleff a intensificat vânătoarea, iar Tunsu a fost trădat chiar de prietenul său, căpitanul Radu Ștefan, care a dezvăluit planurile haiducului. Pe 19 august 1832, la podul Grozăvești (în apropierea actualei Facultăți de Drept din București), ceata lui Tunsu a fost ambuscată de poteră. În luptă, mai mulți haiduci au fost uciși, iar Tunsu, rănit grav (cu intestinele ieșite), s-a aruncat în Dâmbovița împreună cu alți doi tovarăși. A fost capturat de aghiotanții lui Kiseleff, dus la garnizoana rusească de pe Podul Mogoșoaiei (actuala Calea Victoriei) și tratat de medici, dar a murit în chinuri după câteva ore.

Cadavrul său a fost expus public pe Calea Mogoșoaiei, dar în loc să inspire teamă, a stârnit admirație: bucureștenii au adus flori și chiar bani pe pieptul lui, transformându-l în martir. A fost înmormântat la marginea drumului spre Spitalul Pantelimon, lângă Mărcuța.

Moștenirea lui Ioniță Tunsu a supraviețuit în folclor și cultură. Până la Primul Război Mondial, era pomenit cu admirație, iar în 1858, la Teatrul Național din București, s-a jucat piesa „Tunsu Haiducu”, cu muzică de Dumitrache Ochi Albi și rolul principal interpretat de Matei Millo. Astăzi, el reprezintă un simbol al luptei pentru justiție socială în perioada fanariotă și rusească, amintindu-ne de curajul celor care au sfidat puterea în numele poporului.

În concluzie, Ioniță Tunsu nu a fost doar un haiduc, ci un rebel cu cauză, iar umilirea lui Kiseleff rămâne un episod emblematic al rezistenței românești. Povestea sa ne invită să reflectăm asupra inechităților istorice și a eroilor populari care le-au contestat.