De unde vine numele de România. Cine a folosit pentru prima dată această denumire şi care este diferenţa între România şi Ţara Românescă

Numele “România” evocă o istorie lungă și complexă, legată de moștenirea romană și de evoluția identității poporului român. Acest articol explorează originea etimologică a numelui, primele atestări istorice și diferențele esențiale dintre România ca stat modern și Țara Românescă, o entitate istorică mai veche. Bazându-ne pe surse istorice și lingvistice, vom dezvălui cum un termen derivat din latină a ajuns să definească o națiune întreagă.

Etimologia numelui “România”

Numele “România” (în română: România) provine direct din etnonimul “român”, care la rândul său este un derivat al adjectivului latin “Romanus”, însemnând “roman”. Românii sunt un popor din Europa de Est care vorbește o limbă romanică, iar tranziția de la latina vulgară la română a implicat modificări fonetice specifice. De exemplu, “romanus” s-a transformat în “român” sau “rumân” prin schimbări precum pierderea finalului “-m”, transformarea “a” în “â” înainte de consoane nazale și “o” în “u”.

În documentele istorice românești, apar două variante: “român” și “rumân”, folosite interschimbabil timp de secole. Varianta “rumân” era preferată în Țara Românescă (Valahia) și Transilvania, în timp ce “român” era mai comună în Moldova. Această diferență regională a persistat în dialecte până la mijlocul secolului al XX-lea. În Evul Mediu, termenul “rumân/român” se referea inițial la oamenii de rând, dar în secolele XVII-XVIII, pe măsură ce iobăgia s-a extins, “rumân” a căpătat sensul de “iobag” sau “șerb”, în timp ce “român” a păstrat sensul etno-lingvistic. După abolirea iobăgiei în 1746 de către principele Constantin Mavrocordat, varianta “rumân” a dispărut treptat, iar ortografia s-a stabilizat la “român” și “românesc”.

Formarea numelui “România” nu urmează modelul standard românesc de adăugare a sufixului “-ia” la etnonim (cum ar fi “grec” → “Grecia”). În schimb, provine din “românie”, creat prin adăugarea sufixului “-ie” la “român”, similar cu “moș” → “moșie” sau “domn” → “domnie”. Inițial, “românie” ar fi putut însemna “românitate” sau “calitatea de român”. Istoricul Nicolae Iorga a sugerat că “Romaniae” se referea la comunități auto-organizate de țărani romanofoni în Europa medievală. Această evoluție lingvistică reflectă moștenirea romană a poporului român, rezultat al cuceririi Daciei de către Imperiul Roman între anii 101 și 106 d.Hr., sub împăratul Traian.

Cine a folosit pentru prima dată denumirea “România” și primele atestări

Auto-desemnarea românilor ca “români” (sau “rumâni”) apare în lucrări erudite încă din secolul al XVI-lea, notată în principal de umaniști italieni care au călătorit în Transilvania, Moldova și Țara Românescă. Printre primele atestări se numără:

• Tranquillo Andronico (1534): Valahii (românii) “se numesc acum romani”.
• Francesco della Valle (1532): Românii și-au păstrat numele romanilor (Romani) și “se numesc în limba lor români (Romei)”. El citează fraza “Sti Rominest?” (“Știi românește?”) și notează că “în prezent se numesc români (Romei)”.
• Ferrante Capeci (aprox. 1575): Locuitorii acelor provincii se numesc “românești”.
• Pierre Lescalopier (1574): Cei din Țara Românescă, Moldova și mare parte din Transilvania se consideră descendenți ai romanilor și își numesc limba “romanechte” (românește).

Atestări anterioare posibile includ poemul epic Nibelungenlied (1180-1210), care menționează un “Duce Ramunc din Valahia” cu 700 de vasali, interpretat de unii ca o referință simbolică la români. De asemenea, un document din jurul anului 1190 al regelui Béla al III-lea al Ungariei vorbește de “furorem Bulgarorum et Rume⟨n⟩orum”, posibil o referire la români, deși disputată.

Pentru numele țării “România” ca desemnare a unei patrii comune a românilor, prima atestare documentată apare la începutul secolului al XIX-lea. Cel mai vechi document românesc păstrat, Scrisoarea lui Neacșu din 1521, folosește “Țeara Rumânească” (Țara Românească) pentru a se referi la Valahia. Cronicarul Miron Costin (secolul XVII) extinde “Țara Românească” la o zonă comună care include Valahia, Moldova și Transilvania, afirmând: “Așa și neamul acésta… numele vechiŭ și mai direptŭ ieste rumân… Și așa ieste acestor țări… numele cel direptŭ de moșie, ieste rumân… munténii țara lor și scriu și răspundŭ cu graiul: Țara Românească.”

Prințul Dimitrie Cantemir (prima jumătate a secolului XVIII) folosește sistematic “Țara Românească” pentru toate cele trei principate locuite de români: “Hronicon a toată Țara Românească (care apoi s-u împărțit în Moldova, Munteniască și Ardealul)”. Numele modern “România” apare prima dată în 1816, în lucrările lui Dimitrie Daniel Philippide: “The History of Romania” și “The Geography of Romania”. Intelectualii români l-au popularizat la Paris în anii 1840, sub forma franceză “Roumanie”, pentru a-l diferenția de “Romains” (romani).

Diferența între România și Țara Românescă

Țara Românescă, cunoscută și sub exonimul “Valahia” (Wallachia), reprezintă o regiune istorică și un principat medieval situat în sudul României actuale, la nord de Dunărea inferioară și la sud de Carpații Meridionali. Numele “Valahia” este un exonim de origine germanică, derivat din “walhaz”, folosit de popoarele germanice și slave timpurii pentru a desemna romanii sau vorbitorii de limbi străine, aplicat ulterior comunităților romanice din est ca păstori și ciobani. Românii înșiși foloseau “Țara Românească” sau “Țara Rumânească”, cu variante precum “Ungrovalahia” în texte slave.

Principatul Țării Românești a fost fondat la începutul secolului al XIV-lea de Basarab I, după o rebeliune împotriva regelui Carol I al Ungariei, deși prima mențiune a teritoriului la vest de râul Olt datează din 1246. Era împărțit în Muntenia (Valahia Mare) și Oltenia (Valahia Mică), iar uneori includea și Dobrogea sub control temporar. Din 1417, a acceptat suzeranitatea otomană, care a durat până în secolul al XIX-lea.

În contrast, România este statul național modern format prin unirea Țării Românești cu Moldova în 1859, sub numele de Principatele Unite, care au adoptat oficial denumirea “România” în 1866 și au devenit Regatul României în 1881. Această unire a fost realizată prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al ambelor principate, recunoscută internațional în timpul domniei sale. Ulterior, în 1918, România s-a extins prin incorporarea Transilvaniei, Bucovinei și părților din Banat, Crișana și Maramureș, după dizolvarea Imperiului Austro-Ungar.

Principala diferență constă în scop și extindere: Țara Românescă este o entitate regională și istorică limitată la sudul României, cu o istorie de autonomie sub suzeranitate otomană și politică internă dominată de boieri. România, pe de altă parte, reprezintă națiunea unificată, cuprinzând multiple regiuni istorice (inclusiv Valahia, Moldova și Transilvania), cu un sens național modern apărut în secolul al XIX-lea. Istoricul Ioan-Aurel Pop vede “România” ca o evoluție a “Țării Românești”, subliniind unitatea etnică și lingvistică.

Concluzie

Numele “România” este o moștenire directă a romanizării Daciei, evoluând de la etnonimul “român” atestat în secolul XVI la denumirea statului modern în secolul XIX. Prima folosire ca nume de țară apare în 1816, dar rădăcinile sale se regăsesc în “Țara Românească” din 1521. Diferența față de Țara Românescă subliniază trecerea de la un principat regional la o națiune unită. Această evoluție reflectă rezistența culturală și aspirațiile naționale ale poporului român, transformând o identitate antică într-un simbol contemporan.