În istoria bogată și adesea tumultoasă a poporului român, există capitole care, deși esențiale pentru înțelegerea rădăcinilor noastre, au fost trecute cu vederea de manualele școlare și de narațiunile oficiale. Una dintre acestea este “Țara lui Petru”, o entitate politică efemeră, dar semnificativă, născută din răscoala vlahilor împotriva Imperiului Bizantin la sfârșitul secolului al XII-lea. Această “țară” nu a fost o națiune modernă, ci un teritoriu autonom controlat de Petru Asan, unul dintre liderii răscoalei asăneștilor, care a pus bazele celui de-al Doilea Țarat Bulgar – cunoscut și ca Imperiul Vlaho-Bulgar. De ce este considerată “uitată”? Pentru că istoriografia modernă, influențată de perspective naționale bulgare sau bizantine, a minimalizat rolul vlahilor (proto-românii sud-dunăreni), prezentând-o adesea ca o simplă rebeliune bulgară. Totuși, dovezile istorice arată că “Țara lui Petru” reprezintă o expresie timpurie a vitalității românești în Balcani.

Contextul istoric: Vlahii și opresiunea bizantină

La sfârșitul secolului al XII-lea, Imperiul Bizantin, condus de dinastia Anghelos, se afla într-o perioadă de declin intern, marcată de corupție, taxe excesive și conflicte cu vecinii. Regiunea Moesia (sau Misia), situată între Dunăre și Munții Balcani, era locuită predominant de vlahi – un popor de origine romanică, descendenți ai romanilor latinizați din Balcani, care practicau păstoritul transhumant și aveau o organizare tribală puternică. Acești vlahi erau aliați ocazional cu cumanii (un popor nomad turcic) și bulgarii, dar sufereau sub jugul fiscal bizantin.

Împăratul Isaac al II-lea Anghelos (1185-1195) a impus taxe grele asupra vlahilor pentru a finanța luxul curții și războaiele. Un incident pivotal a fost confiscarea turmelor vlahilor pentru a plăti nunta împăratului, ceea ce a declanșat nemulțumiri profunde. Frații Asan și Petru, originari din zona Târnovo (astăzi în Bulgaria), au profitat de această situație pentru a organiza o răscoală în 1185. Ei au cerut inițial concesii fiscale și un teritoriu autonom, dar refuzul bizantinilor a dus la o revoltă armată.

Răscoala a început în regiunea Paristrion (zona de nord a Traciei), unde vlahii au ridicat biserici și au adoptat simboluri imperiale bizantine pentru a-și legitima cauza. Petru și Asan s-au proclamat împărați, iar mișcarea s-a extins rapid, atrăgând bulgari și cumani. Aceasta nu a fost doar o rebeliune țărănească, ci o mișcare politică cu ambiții imperiale, care a dus la fondarea unui stat nou: Imperiul Vlaho-Bulgar.

Fondarea “Țării lui Petru” și rolul lui Petru Asan

Petru Asan, fratele mai mare al lui Ioan Asan (cunoscut și ca Asan I), a jucat un rol central în primele etape ale răscoalei. După victorii inițiale împotriva bizantinilor, Asan i-a cedat lui Petru un teritoriu vast, inclusiv părți din litoralul Mării Negre și orașe precum Preslav și Probatos. Acest teritoriu a fost denumit “Țara lui Petru” (în greacă: “Petru hora”), reprezentând un nucleu autonom în cadrul noului imperiu. Petru și-a organizat o armată puternică, formată din vlahi și cumani, și a fortificat regiunea pentru a rezista atacurilor bizantine.

Un moment cheie a fost în 1189, când Petru a oferit sprijin militar împăratului german Frederic I Barbarossa în timpul celei de-a Treia Cruciade. În schimbul a 40.000 de oșteni vlahi și cumani, Petru a cerut recunoașterea sa ca împărat și ajutor pentru cucerirea Constantinopolului. Această alianță demonstrează ambițiile geopolitice ale “Țării lui Petru” și integrarea sa în contextul european al epocii.

Cronicarul bizantin Niketas Choniates îl descrie pe Petru ca pe un “flagel al romanilor” (bizantinilor), un lider feroce care a devastat provincii întregi. Totuși, domnia sa a fost scurtă: după asasinarea lui Asan în 1196 de către un nobil vlah numit Ivanco, Petru a preluat conducerea imperiului, dar a fost și el ucis în 1197, probabil în urma unor intrigi interne.

Evenimente cheie și expansiunea imperiului

După moartea lui Petru, fratele lor mai mic, Ioniță Caloian (1197-1207), a preluat puterea și a extins imperiul. El s-a autointitulat “împărat al vlahilor și romanilor” și a corespuns cu Papa Inocențiu al III-lea, căutând recunoaștere catolică în schimbul convertirii. În 1204, cruciații au cucerit Constantinopolul, formând Imperiul Latin, ceea ce a deschis noi oportunități pentru vlahi. Caloian a învins latinii la Adrianopol în 1205, capturând împăratul Balduin I și extinzând influența vlaho-bulgară în Tracia și Macedonia.

Succesorii săi, precum Borilă și Ioan Asan al II-lea (1218-1241), au continuat expansiunea. Ioan Asan al II-lea a obținut o victorie răsunătoare la Klokotnița în 1230 împotriva bizantinilor, capturând împăratul Teodor Comnen Ducas și eliberând mii de prizonieri, demonstrând o politică de clemență. Imperiul a inclus la apogeu regiuni precum Valahia Mare (Tesalia), legând mișcările românești de la sud de Dunăre cu cele de la nord.

“Țara lui Petru” a servit ca bază pentru aceste expansiuni, dar identitatea sa distinctă s-a diluat pe măsură ce imperiul s-a bulgarizat lingvistic și cultural, deși elementul vlah a rămas dominant în leadership.

Semnificația în istoria românească

Pentru istoria românească, “Țara lui Petru” și Imperiul Vlaho-Bulgar reprezintă o “epopee valahă măreață”, după cum o numea istoricul Nicolae Iorga. Ele demonstrează continuitatea etnică și culturală a românilor în Balcani, vlahii fiind considerați strămoși direcți ai românilor moderni. Răscoala asăneștilor a fost prima manifestare majoră a rezistenței românești împotriva dominației străine, prefigurând formarea principatelor medievale precum Țara Românească și Moldova.

Totuși, această perioadă este “uitată” din mai multe motive. Istoriografia bulgară a accentuat elementul slav, minimalizând rolul vlahilor, în timp ce cronicarii bizantini, precum Choniates, i-au portretizat pe vlahi ca barbari primitivi. În România, atenția s-a concentrat pe Ștefan cel Mare sau Mihai Viteazul, neglijând contribuțiile sud-dunărene. Documente precum corespondența lui Caloian cu Papa sau cronicile bizantine confirmă originea romanică a liderilor, dar aceste surse au fost interpretate tendențios.

Concluzie: Lecții din uitare

“Țara lui Petru” ne amintește că istoria românilor nu se limitează la Carpați și Dunăre, ci se extinde în Balcani, unde vlahii au creat state puternice și au influențat echilibrul european. Uitată de istorie, ea merită redescoperită pentru a înțelege mai bine identitatea noastră națională. Într-o eră a globalizării, povești precum cea a lui Petru Asan ne inspiră să ne asumăm moștenirea complexă și să combatem narațiunile simplificate. Poate că, prin articole ca acesta, “Țara lui Petru” va ieși din umbră și va ocupa locul cuvenit în panteonul istoriei românești.