În anii ’70 și ’80, sub cerul gri al României comuniste, copilăria era un amestec ciudat de inocență și restricții. Printre cozile interminabile la alimente, programele TV limitate și jocurile improvizate pe străzile prăfuite, existau mici oaze de bucurie care marcau amintirile generațiilor născute în acea epocă. Două dintre aceste oaze erau băuturile răcoritoare Cico și Brifcor – simboluri ale unui gust dulce-amărui, care evocă azi un val de nostalgie amestecat cu ironie. Aceste sucuri nu erau doar băuturi; ele reprezentau un fragment din universul copilăriei socialiste, unde plăcerea simplă se împletea cu lipsurile sistemului.

Originea și contextul: Băuturi născute din necesitate

Cico și Brifcor nu au fost invenții ale unui marketing sofisticat, ci produse ale economiei planificate a regimului Ceaușescu. Lansate în anii ’70 de către întreprinderile de stat, aceste băuturi răcoritoare erau concepute pentru a satisface setea populației într-o țară unde importurile erau limitate, iar resursele alocate cu zgârcenie. Cico, un suc de cicoare cu un gust ușor caramelizat, era promovat ca o alternativă sănătoasă la cafea sau la băuturile dulci occidentale, inaccesibile pentru majoritatea românilor. Brifcor, pe de altă parte, era un suc de fructe diluat, adesea cu arome artificiale de portocale sau lămâie, fabricat din concentrate locale sau importate din țări “frățești” precum Uniunea Sovietică.

Numele lor sunau exotic pentru un copil: “Cico” evoca ceva vesel, poate un personaj de desene animate, iar “Brifcor” părea un cod secret pentru o aventură răcoritoare. Dar realitatea era mai prozaică. Aceste băuturi erau produse în fabrici de stat, distribuite prin rețelele de magazine alimentare, și adesea raționalizate. În vremurile bune, le găseai la tonete de pe stradă sau în magazinele de cartier, la prețuri accesibile – câțiva lei pentru o sticlă de 0,5 litri. În perioadele de criză, cum ar fi anii ’80, când raționalizarea a atins apogeul, Cico și Brifcor deveneau rarități, transformându-se în trofee ale unei zile norocoase la coadă.

Contextul comunist le dădea un aer de inevitabilitate. România, sub dictatura lui Nicolae Ceaușescu, se străduia să-și construiască o economie autarhică, refuzând dependența de Vest. Băuturile occidentale precum Coca-Cola sau Pepsi erau văzute ca simboluri ale imperialismului capitalist – interzise sau disponibile doar pe piața neagră, la prețuri exorbitante. Așa că, Cico și Brifcor umpleau golul, devenind băuturile “naționale” ale copiilor. Ele erau promovate în reviste precum “Cutezătorii” sau la emisiunile TV pentru pionieri, ca parte a efortului de a construi un “om nou” socialist, hrănit cu produse autohtone.

Gustul dulce: Amintiri din copilărie

Pentru mulți dintre cei născuți în anii ’60-’80, Cico și Brifcor reprezintă esența unei copilării fericite, în ciuda lipsurilor. Imaginează-ți un copil alergând pe străzile Bucureștiului sau ale unui oraș de provincie, cu o sticlă de Cico în mână, după o zi de joacă în parc. Gustul dulceag, ușor amar de cicoare, amestecat cu bulele efervescente, era o răsplată simplă după orele de școală sau după ce ajutai părinții la treburile casnice. Brifcor, cu aroma sa de citrice artificiale, evoca vacanțele la mare sau la țară, unde o sticlă rece era împărțită cu frații sau prietenii.

Aceste băuturi erau prezente la momentele cheie ale copilăriei: la serbările școlare, unde pionierii primeau un Cico ca premiu; la taberele de vară, unde Brifcor era băutura oficială a meselor colective; sau la zilele de naștere, când o sticlă de suc era un lux comparabil cu o prăjitură de casă. Ele stimulau imaginația: un copil putea pretinde că bea o băutură magică, transformând o zi obișnuită într-o aventură. În absența jucăriilor sofisticate sau a dulciurilor importate, Cico și Brifcor deveneau aliați ai bucuriei inocente.

Nostalgia pentru aceste băuturi este vie azi în comunitățile online, unde generațiile “decrețeilor” (copiii născuți în urma decretului anti-avort din 1966) împărtășesc povești. Pe forumuri precum Reddit sau pe grupuri de Facebook dedicate României comuniste, utilizatorii rememorează cum mergeau la “peco” (stațiile de benzină care vindeau și sucuri) sau cum schimbau sticle goale pe unele pline, într-un sistem de reciclare obligatoriu. Gustul lor, deși departe de perfecțiunea băuturilor moderne, avea un farmec autentic – era gustul libertății limitate, dar intens savurate.

Gustul amărui: Umbrele sistemului

Dar sub stratul dulce al amintirilor se ascunde amărăciunea realității comuniste. Cico și Brifcor nu erau doar băuturi; ele erau produse ale unui sistem defectuos, marcat de penurie și propagandă. Calitatea lor era adesea îndoielnică: Cico conținea extract de cicoare, zahăr și aditivi, dar în perioadele de criză, rețetele erau modificate pentru a economisi resurse, rezultând în băuturi diluate sau cu gusturi ciudate. Brifcor, promovat ca “băutură răcoritoare cu vitamine”, era de fapt un amestec de siropuri artificiale, lipsit de fructe proaspete, reflectând lipsa de diversitate alimentară.

Amărăciunea vine și din contextul social. Copiii învățau de mici lecția răbdării la cozi: ore întregi așteptând la magazin pentru o sticlă de suc, doar pentru a afla că stocul s-a epuizat. Aceste momente nu erau doar inconveniente; ele modelau o mentalitate de supraviețuire, unde plăcerea era condiționată de efort și noroc. Mai mult, băuturile erau instrumente de propagandă: etichetele lor afișau sloganuri patriotice, iar reclamele (rare) subliniau superioritatea produselor socialiste față de cele capitaliste.

Pe fondul foametei din anii ’80, când raționalizarea a afectat chiar și produsele de bază, Cico și Brifcor deveneau simboluri ale inechității. Familiile cu conexiuni în partid aveau acces prioritar, în timp ce ceilalți se mulțumeau cu substitute – ceaiuri dulci sau apă cu sirop de casă. Acest aspect amărui se reflectă în literatură și film: în romane precum cele ale lui Mircea Cărtărescu sau în filme post-comuniste ca “4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, unde lipsurile cotidiene sunt fundalul dramelor umane.

Moștenirea: De la nostalgie la lecții învățate

Astăzi, Cico și Brifcor au dispărut de pe rafturi, înlocuite de băuturi multinaționale în supermarketurile moderne. Totuși, ele trăiesc în memoria colectivă, inspirând produse retro sau campanii de marketing care exploatează nostalgia. Unele companii au relansat variante moderne, dar gustul original – acel dulce-amărui unic – rămâne irepetabil, legat de o epocă trecută.

Reflectând asupra lor, înțelegem că copilăria comunistă nu a fost doar gri, ci un mozaic de culori estompate. Cico și Brifcor reprezintă acel gust bittersweet: dulce pentru momentele de bucurie furată, amărui pentru lecțiile dure ale unui sistem opresiv. Ele ne amintesc că, în ciuda progresului, trecutul ne definește – și că uneori, o simplă băutură poate evoca o întreagă lume pierdută.