În inima Transilvaniei, în orașul Mediaș, ascuns printre dealurile verzi și clădirile săsești vechi, se află un secret care a influențat profund istoria modernă a României. Nu este vorba despre un castel medieval sau o legendă populară, ci despre o fabrică de sticlă care, timp de aproape un secol, a produs obiecte ce au ajuns în casele a milioane de români și chiar în cele mai grandioase clădiri ale țării. Este povestea Vitrometan, prima fabrică din România specializată în producția de cristal, care a transformat o mică localitate într-un centru industrial vital și a lăsat o amprentă culturală și economică de neșters.

Începuturile: De la gaz metan la primele butelii

Istoria Vitrometan începe în 1922, când un grup de 16 acționari, inclusiv membri ai familiei Bragadiru din București (fabricanți de bere) și un mare producător de vinuri din Mediaș, decid să construiască o fabrică de sticlă. Locația nu este aleasă întâmplător: Mediașul fusese printre primele orașe românești cu acces la gaz metan încă din 1914-1916, o resursă esențială pentru topirea materiei prime. Terenul de peste 100.000 de metri pătrați a fost oferit de moșierul local Eduard Theil, iar construcția a fost proiectată de arhitectul Josef Baron Bedeus von Scharberg, care a inclus și o colonie de locuințe pentru muncitori.

Producția a demarat în august 1923, cu doar 65 de sticlari, concentrându-se inițial pe butelii verzi pentru șampanie și bere. Condițiile erau dure: nisipul se usca manual pe cuptoare la 180 de grade Celsius, iar muncitorii rezistau doar câteva minute în căldura intensă. Directorul Wilhelm Csaki a adus specialiști din Polonia și le-a construit case, creând o comunitate care persistă și azi. În patru ani, numărul angajaților a ajuns la 300, iar în 1929, cu investiții străine (49% din capital de la concernul cehoslovac Siemens-Glas & Neusatti), fabrica a început să producă sticlă albă și să exporte în Turcia, Palestina, Grecia, Siria, Egipt și Liban.

Până în 1931, gama de produse s-a diversificat la peste 100 de sortimente: pahare, servicii de masă, flacoane pentru medicamente, vaze, scrumiere și bomboniere. Exporturile au continuat să crească, ajungând în Germania și Ungaria după 1941. Această perioadă pre-naționalizare a pus bazele unei industrii competitive, profitând de “secretul” gazului metan, care reducea costurile și îmbunătățea calitatea.

Perioada comunistă: Apogeul industrial și cristalul emblematic

Naționalizarea din 1948 a transformat Vitrometan într-o întreprindere de stat, marcând o eră de expansiune forțată. Retechnologizarea după 1950 a făcut-o cea mai complexă unitate de sticlărie din România. În anii ’70, funcționau 13 cuptoare non-stop: șapte pentru sticlă de menaj, două pentru cristal, trei pentru ambalaje și unul pentru opal. Numărul angajaților a crescut de la 1.064 în 1948 la peste 3.500 în 1985 și 3.240 în 1989.

Un moment cheie a fost 1972, când fabrica a început producția de cristal cu 24% oxid de plumb – singura din România cu acest standard (altele foloseau doar 12%). Inspirat de o vizită în Cehoslovacia, Nicolae Ceaușescu a impus producția locală pentru a reduce importurile. Cristalul “de Vitrometan” a devenit accesibil și iconic, asociind Mediașul cu luxul. Produsele includeau pahare, decantoare, vaze și obiecte decorative, precum celebrul pește din sticlă colorată, un simbol al epocii, așezat pe mileul televizorului în multe case românești.

Exporturile au explodat: către țări comuniste, SUA, Japonia, Canada, Franța, Elveția și Africa, prin intermediari germani. Fabrica contribuia la 1/3 din producția națională de sticlărie. Un proiect emblematic: peste 100 de muncitori au lucrat doi ani la cele 700 de candelabre de cristal pentru Palatul Parlamentului (Casa Poporului), incluzând prelucrare manuală și montaj. Acestea, alături de cele de la Cazinoul din Sinaia, reprezintă moștenirea durabilă a fabricii în patrimoniul național.

Ceaușescu a vizitat fabrica în jurul anului 1980, impunând ordine exemplară. Impactul economic era imens: fabrica genera valută, stimula industria locală și oferea locuri de muncă stabile, transformând Mediașul într-un centru industrial vital pentru România.

Declinul post-1989: Privatizare, restructurări și închidere

După Revoluția din 1989, Vitrometan a continuat inițial pe baza contractelor vechi, dar tranziția la economia de piață a adus provocări. Secțiile s-au închis treptat: borcanele (din cauza declinului conservelor), gravura-fiolaj (farmaceutică) și cristalul în 2002 (schimbarea gusturilor). Numărul angajaților a scăzut la 227, cu un singur cuptor rămas.

Privatizarea din 1997 a transferat 78% din acțiuni către Deru Glaswarenvertrueben din Germania, controlată de Horst Bauling. Terenul s-a redus la 40.000 de metri pătrați prin vânzări; clădirea administrativă a devenit bloc de locuințe, iar fostul vestiar – birouri. Criza din 2008 a agravat situația: gazul reprezenta 80.000 de euro lunar din vânzări de 160.000-170.000 de euro. În 2014, investitori iranieni au preluat controlul, dar datoriile au dus la oprirea utilităților în 2015, concedieri colective pentru 250 de angajați și închidere definitivă.

Impactul social a fost dur: pierderea locurilor de muncă a afectat bugetul local prin taxe reduse. Clădirea este acum în paragină, echipamentele dispersate, dar tradiția continuă prin ateliere mici ca Transilvania Glass, fondat în 2016 de foști angajați.

Impactul asupra României: O moștenire economică și culturală

Vitrometan a schimbat România prin industrializare: a fost un pilon al economiei comuniste, generând exporturi și valută, și a contribuit la proiecte naționale simbolice. Economic, a stimulat Transilvania, angajând generații și diversificând producția. Cultural, produsele sale – de la cristal la obiecte decorative – rămân în casele românilor, simbolizând o eră de accesibilitate la lux.

Totuși, declinul reflectă provocările tranziției: de la 3.000 de angajați la zero, evidențiind dependența de resurse și lipsa adaptării. Astăzi, moștenirea persistă în mici afaceri, păstrând meșteșugul sticlăriei.

Timeline al istoriei Vitrometan

Această poveste ilustrează cum o inovație locală – “secretul” gazului metan – a transformat o fabrică mică într-un gigant industrial, influențând România economic și cultural, dar și lecțiile dure ale schimbărilor politice.