Dobrogea sub stăpânire otomană: „Aceşti otomani îi tratau pe creştini mai rău ca pe câini“

Dobrogea a fost de-a lungul istoriei cel mai scurt drum spre Constantinopol și Marea Egee pentru populațiile venite din stepele nord-pontice, un drum militar pentru campaniile otomane și un punct important pentru controlul arterelor comerciale la Marea Neagră, așa cum spunea istoricul Kemal Karpat.

Ocuparea Dobrogei de către Imperiul Otoman s-a făcut treptat, după moartea marelui domnitor Mircea cel Bătrân, respectiv anul 1418. Acest context istoric a făcut ca, atunci când în 1878 autoritățile de la București au preluat puterea, teritoriul să se deosebească cu totul de celelalte provincii românești.

Autoritățile române care au intrat în Dobrogea după patru secole de stăpânire otomană au descoperit o regiune secătuită și aproape abandonată.

Vechile porturi ale genovezilor erau doar o amintire după 400 de ani de domnie otomană, aflăm din publicația „Analele Dobrogei“, la împlinirea a a jumătate de secol de la revenirea Dobrogei la România. „Odată cu reanexarea Dobrogei după răsboiul dela 1877-1878 am obţinut 220 kilometri din ţărmul Mării Negre cu direcţiunea generală de la Nord la Sud. Pe toată această întindere nu se găseşte nici un golf sau port natural, în afară de micul golf format de proeminenţa peninsulei Constanței. La adăpostul acestei mici peninsule a existat portul încă din antichitatea legendară, când s-a format vechiul oraş Tomis, care a ajuns la mare înflorire, datorită de sigur comerţului ce se făcea prin port“.

Însă, în timpul ocupaţiei otomane, „portul şi orașul au decăzut complet, nemairămânând mai nimic din vechile aşezări. Pe Dunăre, treceau numai șlepuri greceşti, caice turceşti, remorchere grecești şi austriace. Singurul port mai bine înzestrat era Cerna-Voda. Dunărea era nebalizată, iar eșuările şi pirateria erau foarte dese“.

După 1878, autoritățile române au descoperit că nu existau decât porţiuni din şoseaua Constanţa-Tulcea şi Tulcea-Isaccea, rudimentar pietruite.

„Singurele poduri de şosea existente în toată provincia erau cel de la coada lacului Babadag, construit încă din 1869 peste balta Toprac-Chiopru, iar la Medgidia gara era unită cu oraşul prin şoseaua prevăzută cu podul «Said-Paşa», construit de guvernator peste balta Carasu. Mai existau oareşicare începuturi de drumuri pe lângă oraşele Măcin, Hârşova şi Medgidia pe lungimi de câţiva kilometri“.

După Războiul de Independenţă, nordul Dobrogei, cu mici excepții, era acoperit cu păduri seculare. „Toate aceste păduri virgine erau proprietatea Împărăției turcești, care, apreciind bogăția lor în material de lucru şi, în special pentru marină şi artilerie, le cruța cu o deosebită grijă. După pilda puterilor din Apus, în diferite părţi ale Împărăției se rezervau masivele forestiere cele mai frumoase, care se supuneau unei foarte severe paze“, conform documentarului. O astfel de pădure, numită «grădină a Împăratului», era masivul forestier Ciucurova, care era păzită de soldați de «nici pasărea nu putea trece». Stejarul care se tăia de aici ajungea în „centrul Împărăției“.

Pescăriile din Dobrogea, din Delta Dunării şi din lacurile litorale aparţineau în întregime Imperiului Otoman. Acestea erau supravegheate de un agă şi mai mulți bulibași, care încasau arenzile şi taxele din peşte. La luarea în stăpânire a Dobrogei de România, pescăriile erau aproape părăsite. Mulți turci, care se ocupau cu pescuitul, fugiseră. Nu se cunoaşte care era producția pescăriilor din Dobrogea la acea vreme, însă se cunoștea că veniturile din arendări se ridicau la 400.000 lei aur.

Regina Maria a fost fermecată de turcii din Dobrogea.

Ajunsă într-un sat locuit de ei, suverana a descris experiența în cartea „Ţara mea“: „Într-o arzătoare zi de vară am venit într-un orăşel locuit aproape numai de turci. Împărţiam bani mărunţi între săraci şi cei fără sprijin şi mă purtam de ici colo. Aşa li-a fost de mare bucuria la venirea mea, încât scopul cel adevărat al visitei mele a fost aproape uitat. M-am găsit înconjurată de un roiu de femei aprinse, în haine ciudate, ciripind o limbă neînţeleasă mie. Îmi ziceau Sultană şi fiecare-şi simţia nevoia de a mă pipăi: puneau degetele pe hainele mele, mă atingeau pe spate, ba o bahadârcă bătrână m-a apucat de bărbie. Mă duceau din colibă-n colibă, din curte-n curte. M-am găsit despărţită de tovarăşii miei, rătăcind într-o lume pe care n-o mai cunoscusem până atunci. (…) Ca un zbor de cioare se certau şi se băteau după mine, copleşindu-mă cu bune urări, la care nu puteam răspunde decât cu o mişcare din umere şi zâmbete“.

Timp de patru secole, cât Dobrogea a fost sub stăpânire otomană, orașul Constanța s-a numit Kustenge. Acest nume s-a mai menținut încă doi ani de la instalarea în 1878 a administrației românești în Dobrogea. Abia după 1880 apare denumirea de Constanța, însă localnicii obișnuiau încă mult timp să folosească vechiul nume turcesc.

Biserici ridicate în timpul stăpânirii otomane

În ciuda faptului că Dobrogea a fost sub stăpânire otomană timp de patru secole, locuitorii acestui ţinut şi-au păstrat credinţa şi chiar au reuşit să ridice biserici, unele dintre ele fiind funcţionale şi în prezent. Documentele vremii vorbesc de mai multe lăcaşuri de cult constănţene care au fost ridicate în perioada stăpânirii otomane. Este vorba de bisericile din Gârliciu (1865), Istria (1857), Sinoe (1853-1857), Topalu (1865), Canlia (1863-1864), Izvoarele (1828), Dobromir Vale (1869), Dunăreni (1872-1882), Bugeac (1863), Ion Corvin (1852-1882), Mirceşti (1830-1840), Ostrov (1860), Pietreni (1862-1868), Satu Nou-Dervent (1861), Viile (1856). Dintre acestea, doar câteva au rezistat trecerii timpului.

În arhivele Arhiepiscopiei Tomisului există un act în care se vorbeşte despre faptul că la ridicarea bisericii din Viile, inclusiv Mehmed Emin Ali Paşa, guvernatorul Silistrei, a donat o sumă de bani importantă pentru construirea bisericii ortodoxe.

„Ali Paşa însuşi a ajutat cu bani pe vechii locuitori ai satului ca să-şi construiască biserică, obligându-i în schimb să presteze anumite munci în folosul său. Se spune că aproximativ pe locul actualei biserici ar fi existat mai înainte o biserică în pământ, catacombă sau bordei“, se arată în dosarul de inventar al bunurilor cu valoare istorică al Arhiepiscopiei Dunării de Jos-Galaţi, care se află acum la Arhiepiscopia Tomisului.

Mehmed Emin Ali Paşa este cel care a iniţiat edictul reformator dat de sultan în 1856, care garanta securitatea vieţii şi proprietăţii creştinilor, permitea deţinerea de funcţii civile de către toţi supuşii, abolea tortura şi le permitea străinilor să deţină proprietăţi.

Biserica-unicat de la Istria

O altă bijuterie a Dobrogei este biserica din Istria, construită în 1857. Lăcaşul de cult, unic în România, a fost ridicat în semnul unei cruci, ţinându-se seama de ordinele sultanului: să nu fie mai falnică decât o geamie, astfel că biserica este construită în pământ, la adâncimea de un metru şi, ca să intri în ea, trebuie să cobori mai multe trepte. De asemenea, biserica nu are nici turle, iar rezonanţa cântărilor bisericeşti o dau cele 52 de ulcioare din lăcaş.

Administraţia otomană nu a permis pictarea bisericii, astfel că ea a fost văruită în alb. Biserica a fost sfinţită în anii 1862-1864, în timpul paşei Megit, de către episcopul grec Dionisie del Calpatos, care locuia în Tulcea.

Şi în Tulcea s-au construit mai multe biserici ortodoxe în timpul stăpânirii otomane. Urmaşii cazacilor zaporojeni care au emigrat în secolul al XIX-lea la Caraorman se roagă şi în prezent la mica bisericuţă ridicată aici între anii 1875-1876 şi sfinţită în anul 1877, pe vremea stăpânirii otomane.

Nu doar în lumea satului dobrogean românii şi-au ridicat locuri de închinăciune, ci chiar în marile oraşe. De veacuri dăinuie Catedrala oraşului Tulcea, construită în stil bizantin, sub formă de cruce. Lăcaşul de cult, avându-l patron pe Sf. Ierarh Nicolae, a fost clădit în anul 1865, în timpul stapânirii turceşti, alături de vechea bisericuţă, aceasta din urmă ridicată de români refugiaţi din satul Beştepe.Se spune că în anul 1867, mergând spre Constantinopol, cu vaporul pe Dunăre, pentru investitură, fostul rege Carol I s-a oprit la Tulcea, în urma invitaţiei ce i s-a făcut de către sultanul Ismail Paşa, care locuia în Tulcea. Cu această ocazie, Carol I a vizitat şi Biserica Sf. Nicolae, care era pe atunci în construcţie. Regele a donat bisericii un potir din metal comun, alb, o steluţă şi un disc, precum şi 100 de galbeni, în numerar.

Deşi noua biserică era aproape gata, preoţii nu puteau sluji aici, până când mitropolitul grec Nichifor al Dobrogei şi-a riscat libertatea făcând un act de mare curaj. La 8 noiembrie 1877, după oficierea utreniei în biserica veche, mitropolitul şi-a luat credincioşii şi a intrat cu forţa în noua clădire rupând sigiliile de la uşă şi a continuat slujba Sfintei Liturghii, conform ritualului. În acelaşi timp, credincioşii, care erau din vreme pregătiţi cu topoare, au dărâmat bisericuţa veche.

Fapta mitropolitului l-a alarmat pe guvernatorul rus Belotercovici, care a venit de urgenţă la faţa locului şi l-a ameninţat pe Mitropolitul Nichifor cu deportarea în Siberia, pentru că a îndrăznit să deschidă biserica. Însă atitudinea dârză a mitropolitului l-a făcut pe guvernator să cedeze în faţa unui fapt împlinit.

Arhivele spun că în perioada stăpânirii otomane, în nordul Dobrogei s-au ridicat mai multe biserici ortodoxe: Visterna (1841), Parcheş (1844), Câşla (1844), Chilia-Veche (1854), Prislav (1859 şi reconstruită în 1885), Agighiol (1860), Beştepe (1860), Sulina – biserica românească (1865), biserica grecească (1862), Isaccea (1862), Pardina (1860), Ceamurlia de Jos (1866), Mahmudia (1864), Ceatalchioi (1870), Somova (1873), Caraorman (1875), Sabangia (1872), Tulcea (biserica „Schimbarea la faţă“ – 1875-1883), Zebil (1874).