Anul 1601 marchează apogeul și declinul tragic al carierei sale. După pierderea controlului asupra Transilvaniei și Moldovei în 1600, Mihai s-a aliat cu împăratul Rudolf al II-lea al Sfântului Imperiu Roman, intrând în slujba Habsburgilor pentru a recâștiga teritoriile pierdute. Această alianță, însă, se va dovedi fatală. Ultimele sale momente sunt legate de evenimentele din Transilvania, culminând cu ceea ce istoriografia numește uneori “Bătălia de la Câmpia Turzii” – deși, strict vorbind, nu a fost o confruntare armată majoră, ci o serie de manevre și un act de trădare care a pecetluit sfârșitul voievodului. Această “bătălie” simbolizează lupta sa finală nu doar împotriva dușmanilor externi, ci și împotriva trădării interne din tabăra aliaților săi.
Contextul istoric: De la unire la exil și reconstrucție
La începutul secolului al XVII-lea, Europa de Est era un câmp de luptă al ambițiilor imperiale. Imperiul Otoman, sub sultanul Mehmed al III-lea, își extindea influența în Balcani, în timp ce Habsburgii și polonezii se luptau pentru controlul asupra Transilvaniei, un principat strategic situat la granița dintre Est și Vest. Mihai Viteazul, după victoria sa de la Călugăreni din 1595 împotriva otomanilor, intrase în Liga Sfântă antiotomană, dar politica sa echilibristă îl adusese în conflict cu toți vecinii săi.
În 1599, Mihai ocupase Transilvania, depunându-l pe Andrei Báthory, iar în 1600, pentru scurt timp, Moldova, realizând astfel prima unire politică a teritoriilor românești. Totuși, intrigile boierilor, intervenția polonezilor sub Ștefan Bathory (fratele lui Sigismund) și atacurile otomane l-au forțat să abdice în Transilvania în favoarea lui Mihail Varga, iar în Moldova, Simion Movilă, susținut de Polonia, îl alungase. Exilat la Praga, Mihai a cerut ajutor împăratului Rudolf al II-lea, oferindu-se să lupte ca general imperial împotriva otomanilor și a rebelilor transilvăneni.
Împăratul a acceptat, numindu-l comandant al unei armate mixte. Mihai s-a întors în Transilvania în ianuarie 1601, aliat cu generalul italian Giorgio Basta, un mercenar dur și ambițios, comandant al trupelor imperiale. Basta, originar din Friuli, era un veteran al războaielor din Ungaria împotriva turcilor, dar și un om crud, cunoscut pentru masacrele săvârșite asupra populației românești din Transilvania, pe care o considera rebelă. Alianța dintre Mihai și Basta era una de conveniență: Mihai dorea să-și recâștige tronul, iar Basta, să impună dominația habsburgică.
Primăvara lui 1601 a fost marcată de confruntări cu forțele lui Sigismund Báthory, care, susținut de Polonia, revendica Transilvania. Mihai, cu o armată formată din haiduci români, secui și trupe imperiale, a început o campanie de gherilă. Relațiile cu Basta s-au tensionat rapid: generalul italian îl considera pe voievodul român un rival periculos, mai ales după ce Mihai începuse să fie chemat de populația locală cu titlul de “voievod al Transilvaniei”.
Ultima victorie: Bătălia de la Guruslău
Ultima luptă armată propriu-zisă a lui Mihai Viteazul a avut loc la 3 august 1601 (stil nou) la Guruslău (astăzi în județul Sălaj, România), o localitate situată în apropiere de granița cu Polonia. Această bătălie a fost un triumf tactic pentru coaliția Mihai-Basta, dar și un preludiu al trădării.
Forțele implicate erau impresionante pentru standardele vremii. Armata lui Sigismund Báthory număra aproximativ 20.000-25.000 de oameni, majoritatea husari polonezi grei, infanterie mercenară germană și ungurească, plus artilerie. Sigismund, un prinț ambițios educat la curtea poloneză, își baza speranțele pe cavalerie sa de elită, considerată una dintre cele mai puternice din Europa de Est.
În schimb, coaliția Mihai-Basta dispunea de circa 15.000-18.000 de luptători: armata lui Mihai includea 4.000-5.000 de haiduci și cazaci români, plus contingente secuiești și ungurești loiale. Trupele lui Basta adăugau 8.000-10.000 de mercenari italieni, croați și germani, bine înarmați cu arquebuze și tunuri. Deși numeric inferiori, aliații aveau avantajul terenului: Guruslău era o zonă muntoasă, cu păduri dese, favorabilă tacticilor de ambuscadă.
Desfășurarea bătăliei a fost dramatică. Mihai, un maestru al războiului de gherilă, a ales să nu se angajeze în luptă deschisă. El a împărțit armata în mai multe detașamente: unul sub comanda sa, ascuns în păduri, altul condus de Basta pe flancul drept, iar al treilea format din secui pe stânga. Când armata lui Sigismund a atacat dimineața, Basta a simulat o retragere, atrăgând inamicul în capcană. Mihai a lansat atunci atacul principal din ambuscadă, cu haiducii săi atacând cu săbii și sulițe, provocând haos în rândurile husarilor polonezi.
Lupta a durat câteva ore intense. Husarii lui Sigismund au spart inițial linia lui Basta, dar contraatacul românilor a fost decisiv. Mihai însuși a condus un asalt furios, luptând în prima linie, ceea ce i-a crescut prestigiul în ochii trupelor. Basta, deși reticent, a contribuit cu artileria sa, dar creditul victoriei a revenit în mare parte voievodului român. Pierderile au fost grele: circa 5.000 de morți de partea lui Sigismund, inclusiv numeroși ofițeri, în timp ce aliații au pierdut aproximativ 2.000 de oameni.
Rezultatul a fost o victorie clară: Sigismund Báthory a fugit în Polonia, iar Transilvania a fost deschisă pentru recucerire. Mihai a intrat triumfător în Alba Iulia, unde a fost salutat ca salvator. Această bătălie nu doar că a slăbit influența poloneză, dar a permis lui Mihai să viseze la o nouă unire: el începuse deja să mobilizeze forțe pentru a recâștiga Țara Românească de la Simion Movilă. Însă victoria a accentuat gelozia lui Basta, care vedea în Mihai un pericol pentru autoritatea habsburgică. Generalul italian, raportând la Viena că Mihai complotează independența, a primit tacit aprobarea pentru acțiuni drastice.
De la victorie la trădare: Evenimentele de la Câmpia Turzii
După Guruslău, Mihai și-a mutat tabăra la Câmpia Turzii, o câmpie vastă situată la 3 km sud de orașul Turda (astăzi Cluj, România), un loc strategic pe drumul spre Transilvania centrală. Aici, voievodul își reorganiza armata, așteptând întăriri și planificând următoarea ofensivă. Tabăra sa era un amestec de haiduci români loiali, boieri transilvăneni și mici contingente imperiale. Mihai, încrezător după victorie, se simțea în siguranță, mai ales că Basta promisese sprijin.
Totuși, tensiunile cu Basta erau la apogeu. Generalul italian, supărat pe faptul că Mihai primise laudele pentru victorie și că populația locală îl aclamă, a decis să-l elimine. La 9 august 1601 (stil vechi; 19 august stil nou), Basta a trimis un detașament de 400 de mercenari valoni (din regiunea Valonia, Belgia actuală), conduși de căpitanul Jacques de Beauri (sau Beurle). Aceștia erau luptători experimentați, dar cunoscuți pentru cruzimea lor în războaiele religioase din Europa.
Evenimentul s-a petrecut fulgerător. Dimineața, mercenarii au intrat în tabăra lui Mihai sub pretextul unei inspecții sau a unei întâlniri. Voievodul, îmbrăcat simplu, discuta cu ofițerii săi sub un copac, când atacul a început. Potrivit cronicilor, Mihai a încercat să se apere cu sabia, ucigând câțiva atacatori, dar a fost rănit grav de o lovitură de halebardă în spate și apoi decapitat. Trupul său a fost aruncat în râul Arieș, iar capul, tăiat, a fost dus de paharnicul Turturea în Țara Românească, unde a fost îngropat la Mănăstirea Dealu din Târgoviște. Inima sa a fost trimisă la Mănăstirea Mihai Vodă din București.
Această “bătălie” nu a fost o confruntare echitabilă, ci un act de asasinat ordonat, o trădare meschină din partea unui aliat. Motivul principal era frica lui Basta de ambițiile lui Mihai: voievodul vorbea deja despre o Transilvanie autonomă sub conducerea sa, ceea ce amenința interesele imperiale. Habsburgii, temându-se de o putere românească independentă care ar putea atrage Țara Românească și Moldova, au închis ochii asupra crimei. Basta a justificat acțiunea raportând la Viena că Mihai plănuia o rebeliune.
Consecințele imediate au fost haotice. Armata lui Mihai s-a dispersat, iar Țara Românească a căzut în anarhiie, cu Radu Mihnea urcând pe tron sub protecție otomană. Transilvania a rămas sub controlul habsburgic, dar Basta a continuat săpăturile sângeroase împotriva românilor, ceea ce a dus la răscoale ulterioare. Asasinarea a marcat sfârșitul unei epoci de rezistență antiotomană unită.
Moștenirea tragică: Simbol al unității naționale
Deși “Bătălia de la Câmpia Turzii” a fost mai degrabă un episod de trădare decât o luptă eroică, ea încununează destinul lui Mihai Viteazul ca un martir al cauzei românești. Ultima sa “luptă” subliniază vulnerabilitatea ambițiilor naționale în fața intrigilor străine. Mihai a murit la 43 de ani, lăsând în urmă un fiu, Mihăilici, care nu a moștenit tronul, dar un ideal care a inspirat generații.
Astăzi, mormântul său de pe Câmpia Turzii, marcat de un obelisc ridicat în 1968, este un loc de pelerinaj. Statuile și monumentele din țară îl portretizează ca pe un erou romantic, iar data de 9 august este comemorată ca zi a unirii. Istoricii moderni, bazându-se pe cronici precum cele ale lui Pierre Lescalopier sau memoriile lui Basta (care, ironic, îl descrie pe Mihai ca pe un tiran), subliniază complexitatea sa: un lider carismatic, dar autoritar, capabil de victorii spectaculoase, dar victimă a propriei ambiții.
În concluzie, evenimentele de la Câmpia Turzii nu doar că au încheiat viața lui Mihai Viteazul, ci au perpetuat mitul său. Ele ne amintesc că unitatea românească, visul său efemer, a fost sabotată de puteri externe, dar semințele ei au germinat în conștiința națională, culminând cu Marea Unire din 1918. Mihai nu a murit învins pe câmpul de luptă, ci trădat în tabără – o lecție amară despre prețul independenței.
