În istoria zbuciumată a principatelor române, figuri precum Mihai Viteazul reprezintă simboluri ale rezistenței și ale aspirațiilor spre unitate și independență. Mihai, primul unificator al celor trei țări române în 1600, a rămas un model pentru generațiile viitoare de domnitori care au visat să scuture jugul otoman. Printre aceștia, Mihnea al III-lea Radu (1613-1660) se distinge ca un demn urmaș, prin curajul său de a sfida Imperiul Otoman și de a iniția reforme interne menite să consolideze statul. Deși domnia sa a fost scurtă, între 1658 și 1659, acțiunile sale evocă spiritul viteaz al lui Mihai, marcând o încercare temerară de eliberare națională în secolul al XVII-lea. Acest articol explorează viața, domnia și moștenirea lui Mihnea al III-lea, subliniind paralelele cu ilustrul său înaintaș.

Origini și ascensiune

Mihnea al III-lea Radu s-a născut în 1613 la Iași, în Principatul Moldovei, fiind fiul lui Radu Mihnea, un domnitor care a condus Țara Românească de patru ori între 1601 și 1623, și Moldova între 1616 și 1623. Familia sa făcea parte din Dinastia Basarabilor, o linie nobiliară cu rădăcini adânci în istoria valahă, legată indirect de ramura Drăculeștilor din care provenea Mihai Viteazul. Radu Mihnea, tatăl său, era cunoscut pentru abilitățile diplomatice și pentru echilibrul între interesele otomane și cele locale, dar Mihnea al III-lea avea să aleagă o cale mai radicală.

Tânărul Mihnea a trăit o bună parte din viață la Constantinopol, sub protecția influentului pașă Kenan, unde a fost educat în spirit otoman. Până la vârsta de 40 de ani, el a fost un loialist al Porții Otomane, ceea ce i-a facilitat ascensiunea. Contextul politic al vremii era marcat de instabilitate: Țara Românească fusese devastată de răscoale și invazii în urma domniei lui Constantin Șerban (1654-1658), care se răzvrătise împotriva otomanilor. În ianuarie 1658, cu sprijinul turcilor, Mihnea a fost numit domn, succedându-l pe Șerban. Coronarea sa a avut loc la mănăstirea Radu-Vodă din București, oficiată de patriarhul Macarie al Antiohiei, moment în care și-a schimbat numele în Mihail Radu – un gest simbolic ce amintea de Mihai Viteazul, sugerând o intenție de a se asocia cu moștenirea viteazului unificator.

Această schimbare de nume nu era doar o capriciu; ea reflecta ambițiile sale de a se prezenta ca un lider puternic, independent. În documentele emise, el adopta titluri precum „Io Mihail Radu cu mila lui Dumnezeu ighemon, conducător și arhiduce al părților transalpine”, evocând tradițiile medievale ale stăpânirilor muntenești peste zone din Transilvania, similare celor ale lui Mircea cel Bătrân sau Mihai Viteazul.

Politici interne: Reformele unui reformator

Odată instalat pe tron, Mihnea al III-lea a inițiat o serie de reforme interne menite să consolideze puterea centrală și să reducă influența marii boierimi. El s-a sprijinit pe straturile sociale inferioare: slujitorii militari (dorobanți), orășeni și țărani. Una dintre măsurile cheie a fost permiterea răscumpărării rumânilor (țărani dependenți) fără acordul stăpânilor boieri, ceea ce a stârnit opoziție puternică din partea nobilimii. Pentru a finanța armata, el a impus răscumpărări silite ale unor sate, permițând foștilor rumâni să se înscrie în bresle militare prin plata unei taxe. Aceste acțiuni au întărit oastea, creând noi steaguri de dorobanți și comandând tunuri la Sibiu.

Neamul dorobănțesc a primit cu entuziasm aceste măsuri, văzând în ele o șansă de ascensiune socială. Totuși, boierii, al căror ideal era menținerea privilegiilor și a echilibrului cu otomanii, s-au opus vehement. Mihnea a păstrat totuși unii dregători importanți, precum Stroe Leurdeanu (mare vistier) și Constantin Cantacuzino (mare logofăt), încercând să mențină un echilibru intern. Pe plan simbolic, el a emis monede de argint în Transilvania și a adoptat un steag cu fond roșu închis, pictat cu aur, înfățișând vulturul bicefal bizantin – un element heraldic ce sublinia aspirațiile sale imperiale, similare celor ale lui Mihai Viteazul, care folosise simboluri unite ale principatelor.

Aceste reforme interne amintesc de eforturile lui Mihai Viteazul de a centraliza puterea și de a mobiliza resursele țării împotriva amenințărilor externe, deși în context diferit. Mihai unificase principatele prin cuceriri militare; Mihnea încerca să unifice social și militar societatea valahă pentru a rezista otomanilor.

Politici externe: Alianța antiotomană și războiul

Politica externă a lui Mihnea al III-lea a fost marcată de o răsturnare spectaculoasă: de la loialist otoman, el a devenit un rebel. Inspirat de Mihai Viteazul, care sfidase Poarta în 1594-1601, Mihnea a căutat alianțe cu puteri creștine. Pilonul central al strategiei sale a fost alianța cu Transilvania, condusă de principele Gheorghe Rákóczi al II-lea. La 4 octombrie 1659, la Târgu Mureș, reprezentanți ai lui Mihnea – inclusiv mitropolitul Ignatie – au semnat un tratat de prietenie și alianță cu Rákóczi, invocând tradițiile bunei înțelegeri dintre cele două țări și exemplele înaintașilor.

În 1659, coordonându-se cu transilvănenii, Mihnea a inițiat acțiuni militare împotriva otomanilor în sudul Dunării, obținând victorii inițiale. Armata sa, întărită prin reformele interne, a pătruns în teritoriile otomane, marcând prima răscoală antiotomană majoră din Țara Românească după Mihai Viteazul. Totuși, succesul a fost efemer: atacat din spate de tătari și confruntat cu opoziția internă a boierilor, Mihnea a fost forțat să se retragă în Transilvania.

Această campanie evocă direct acțiunile lui Mihai Viteazul, care, în alianță cu Transilvania și Moldova, învinsese otomanii la Călugăreni (1595) și unificase principatele. Mihnea, deși nu a atins aceeași scară, a demonstrat un curaj similar, îndrăzneală rar întâlnită în secolul al XVII-lea, când majoritatea domnitorilor preferau diplomația supusă față de Poartă.

Căderea și moștenirea

Domnia lui Mihnea s-a încheiat brusc în noiembrie 1659, când, sub presiunea otomanilor și a trădărilor interne, a fost detronat și înlocuit de Gheorghe Ghica. Refugiat în Transilvania, el a murit la 5 aprilie 1660 în Comitatul Sătmar, probabil asasinat sau în urma rănilor din lupte. Moartea sa violentă amintește de sfârșitul tragic al lui Mihai Viteazul, ucis în 1601 de mercenari austrieci lângă Turda.

Deși scurtă, domnia lui Mihnea al III-lea reprezintă un episod luminos în istoria română, un moment de rezistență antiotomană care a inspirat generațiile ulterioare. El a fost printre ultimii domnitori care au folosit titluri ce aminteau de stăpânirile transilvane, păstrând vie memoria unirii din vremea lui Mihai. Istoriografia modernă îl vede ca pe un reformator curajos, un demn urmaș al Viteazului prin spiritul său independent și prin eforturile de a elibera țara de sub dominație străină.

În concluzie, Mihnea al III-lea Radu nu a fost doar un domn efemer, ci un vizionar care a încercat să reînvie idealurile de libertate și unitate promovate de Mihai Viteazul. Într-o epocă de declin, el a demonstrat că flacăra rezistenței românești nu se stinsese, oferind un exemplu de curaj care merită celebrat în panteonul eroilor naționali. Domnia sa, deși învinsă, subliniază continuitatea luptei pentru independență, de la Mihai la revoluțiile secolului al XIX-lea.