În istoria Moldovei medievale, puțini domnitori au lăsat o moștenire atât de echilibrată și de pașnică precum Alexandru cel Bun (1400-1432). Cunoscut pentru diplomația sa abilă, care a ținut la distanță amenințările otomane și a consolidat alianțe cu Polonia și Lituania, Alexandru a fost un constructor de state, un protector al Bisericii Ortodoxe și un tată al mai multor urmași care au continuat linia Mușatinilor. Totuși, în spatele curtainului politic se ascunde o poveste intimă, marcată de tragedie și mister: căsnicia sa cu patru femei, dintre care trei au sfârșit prematur și enigmatic. Legendele populare vorbesc de un blestem care plana asupra cuplurilor sale, alimentat de ambiții dinastice, alianțe forțate și chiar de un incest controversat. Această cronică explorează destinele soțiilor lui Alexandru, dezvăluind cum dragostea, puterea și moartea s-au împletit în alcătuirea unui domnitor legendar.

Alexandru cel Bun: Domnitorul pașnic, prins în vârtejul destinului

Născut probabil în 1375, ca fiu al lui Roman I și al Doamnei Anastasia, Alexandru a urcat pe tronul Moldovei în 1400, după o perioadă de haos domnesc. Regimul său de 32 de ani a fost o epocă de aur pentru țară: a organizat administrația, a ridicat ctitorii monastice precum Voroneț (deși finalizat ulterior) și a obținut recunoașterea Mitropoliei Moldovei de către Patriarhia de Constantinopol în 1401. Politic, a navigat cu măiestrie între suzeranii Polonia și Ungaria, participând chiar la bătălia de la Grünwald (1410) alături de aliații săi împotriva Cavalerilor Teutoni. A murit pe 1 ianuarie 1432, răpus de o boală, lăsând în urmă un stat stabil, dar și o serie de succesiuni contestate de fiii săi: Iliaș, Bogdan al II-lea și alții.

Cu toate acestea, viața personală a lui Alexandru pare blestemată de soartă. Căsătorit de patru ori, el a văzut cum trei dintre partenerele sale au dispărut prematur, lăsând în urmă șoapte de otravă, blesteme divine sau intrigi boierești. A patra soție, singura care i-a supraviețuit, era – ironie a sorții – propriul său rudă de sânge. Aceste uniuni nu erau simple povești de dragoste, ci piese esențiale în mozaicul alianțelor politice. Totuși, misterul morților lor a dat naștere unor legende care persistă și azi, transformându-l pe Alexandru nu doar în “cel Bun”, ci și în “cel Ghinionist” la capitolul matrimonial.

Margareta: Prima iubire, prima pierdere

Căsătoria lui Alexandru cu Margareta, prima sa soție, a fost un act de diplomație pură, încheiat înainte ca el să urce pe tron. Fiica palatinului Ștefan din Losonț – un nobil maghiar sau transilvănean cu legături catolice puternice – Margareta intra în familia Mușatinilor ca un pod către lumea vest-europeană. Uniunea lor, probabil celebrată în anii 1390, avea scopul de a contrabalansa influența poloneză și de a atrage sprijin ungar în fața amenințărilor interne.

Margareta nu era o figură pasivă. Ca soție a unui moștenitor la tron, ea a lăsat o amprentă durabilă prin fapte pioase. În Baia, un important centru moldovenesc, a fondat Catedrala Catolică – o raritate într-o țară majoritar ortodoxă –, un gest care reflectă originea sa confesională și dorința de a-și onora credința. Legendele spun că această biserică a fost ridicată ca un act de penitență, poate pentru a alunga un blestem familial, dar sursele istorice o prezintă mai degrabă ca pe o expresie a toleranței religioase a epocii.

Soarta Margaretei a fost tragică și misterioasă. A murit prematur, probabil în jurul anului 1400 sau puțin după, lăsându-l pe Alexandru văduv chiar în pragul domniei. Cauza morții rămâne necunoscută: boli, nașteri dificile sau, așa cum șoptesc cronicile populare, o otravă strecurată de inamici politici? Înmormântarea sa în Catedrala din Baia, lângă altar, a devenit un simbol al efemerității vieții princiare. Alexandru, marcat de pierdere, a construit probabil alte ctitorii în memoria ei, dar absența urmașilor din această căsnicie a accentuat nevoia de noi alianțe matrimoniale. Prima sa soție nu a fost doar o pierdere personală, ci un semnal al blestemului care părea să umbrească patul nupțial al domnitorului.

Neacșa: Umbra efemeră a unei nunți grăbite

După moartea Margaretei, Alexandru, acum domn consolidat, a căutat o soție din sângele moldovenesc pentru a-și întări legitimitatea internă. A doua sa uniune, cu Neacșa (sau Ana, cum o numesc sursele străine), a fost o căsătorie rapidă, probabil în primii ani ai secolului al XV-lea. Neacșa provenea dintr-o familie boierească locală, poate chiar cu legături la curtea muntenescă sau la vechii voievozi munteni, oferind astfel un echilibru între exotismul primei soții și rădăcinile autohtone.

Detaliile despre Neacșa sunt puține și fragmentare, ca o umbră în arhivele medievale. Căsătoria lor a fost scurtă și sterilă: femeia a murit la puțin timp după nuntă, posibil din cauze naturale sau din complicații medicale tipice epocii. Totuși, legendele populare adaugă un strat de intrigă. Se spune că Neacșa ar fi fost victima unui blestem aruncat de dușmanii lui Alexandru – boieri nemulțumiți de reformele sale administrative – sau chiar de fantoma Margaretei, geloasă pe noua intrusă. Cronici ulterioare, precum Letopisețul Țării Moldovei, sugerează că moartea ei a fost atât de bruscă încât a stârnit zvonuri de vrăjitorie, forțând domnitorul să consulte preoți pentru exorcizări.

Această a doua căsnicie, deși efemeră, a avut un impact emoțional profund. Alexandru, acum dublu văduv, a început să fie văzut ca un bărbat hăituit de soartă. Lipsa de documente detaliate amplifică misterul: era Neacșa o victimă a intrigilor de curte sau pur și simplu a lipsei de igienă medicală a vremii? Oricum ar fi, uniunea ei subliniază pattern-ul tragic al căsătoriilor sale – alianțe grăbite, urmate de doliu rapid.

Ringala: Alianța polono-lituaniană și divorțul scandalos

A treia soție a lui Alexandru, Ringala (sau Ryngalla în sursele slave), reprezintă apogeul diplomației matrimoniale. Căsătorită în jurul anului 1419, ea era o prințesă de sânge regal: soră a marelui duce lituanian Vytautas cel Mare și cumnată a regelui polonez Vladislav II Iagello. Văduvă a fiului cneazului de Mazovia, Ringala aducea cu ea un prestigiu imens, consolidând tratatele moldo-poloneze din 1402, 1407 și 1411. Această uniune, care a durat un deceniu, era menită să apere Moldova de expansiunea teutonică și otomană, oferind acces la resurse militare lituaniene.

Ringala nu era străină de curtea moldovenească; prin alianțe anterioare, ea devenise o rudă prin căsătorie a mamei lui Alexandru, Anastasia, ceea ce a stârnit controverse. Sursele o descriu ca pe o femeie inteligentă, implicată în negocieri diplomatice, dar căsnicia lor s-a deteriorat rapid. Presiunile pentru convertirea ei la ortodoxie – esențială pentru legitimitatea domnească – au dus la un divorț în jurul anului 1429. Alexandru a invocat motive confesionale, dar zvonurile vorbeau de incompatibilități profunde sau de o presupusă infidelitate.

Moartea Ringalei, survenită curând după divorț, a adăugat un nou capitol la saga blestemului. Legendele sugerează că ea ar fi fost otrăvită de boieri ortodocși fanatici, resentimentari pe influența sa catolică, sau că boala ei ar fi fost un răzbunare divină pentru “păcatul” alianței cu o “străină”. Înmormântarea ei discretă a alimentat speculațiile, transformând-o într-o figură tragică a istoriei est-europene. Pentru Alexandru, această căsnicie a fost un eșec politic parțial, dar a întărit legăturile cu Polonia, permițând supraviețuirea Moldovei în fața amenințărilor externe.

Marina: Căsătoria cu mătușa și nașterea dinastiei

Ultima și cea mai controversată uniune a lui Alexandru a fost cu Marina (sau Marena), o boieroaică moldoveancă care i-a devenit soție în jurul anului 1427. Documente din 1427 și 1430 o menționează explicit, iar fratele ei, pan Bratul, apărea ca boier la curte în 1429. Dar secretul cel mai șocant: Marina era sora vitregă a tatălui său, Roman I, făcând-o mătușa lui Alexandru – un incest care, în epocă, era tolerat uneori pentru motive dinastice, dar condamnat de Biserică.

Această căsătorie disperată, născută din nevoia de un moștenitor legitim, a fost un pariu câștigat. Marina i-a dăruit patru fii: Iliaș I (succesorul imediat), Bogdan al II-lea, Petru Aron și Ștefan, plus o fiică, Vasilissa. Ea i-a rămas alături până la moartea domnitorului în 1432, administrând curtea și influențând succesiunea. Totuși, blestemul părea să planeze: deși Marina a supraviețuit, fiii lor au fost implicați în lupte sângeroase pentru tron, culminând cu asasinarea lui Iliaș în 1443.

Legendele despre Marina sunt cele mai întunecate. Se spune că Biserica a blestemat uniunea lor, invocând pedepse biblice pentru incest, iar moartea prematură a celorlalte soții ar fi fost un avertisment ignorat. Cronici populare o portretizează pe Marina ca pe o femeie ambițioasă, care și-a folosit influența pentru a elimina rivale, dar sursele istorice o arată ca pe o figură stabilizatoare. Ea a murit probabil după 1432, lăsând în urmă o linie dinastică care a supraviețuit haosului.

Moștenirea unui blestem dinastic

Căsnicii lui Alexandru cel Bun nu sunt doar povești de dragoste ratate, ci oglinzi ale unei epoci în care marile puteri se țeseau prin nunți și doliu. Trei morți premature – Margareta, Neacșa și Ringala – au hrănit mitul blestemului, atribuit fie dușmanilor politici, fie voinței divine pentru “păcatele” alianțelor mixte. Singura supraviețuitoare, Marina, a asigurat continuitatea, dar la prețul unor controverse morale care au umbrit imaginea “celui Bun”.

Astăzi, aceste povești ne amintesc de costul uman al istoriei: în spatele tratatelor și ctitoriilor, se ascund destine frânte. Alexandru a murit ca un domnitor respectat, dar legenda soțiilor sale blestemate persistă, un reminder că chiar și cei mai mari conducători sunt prizonieri ai sorții. Poate că blestemul nu era al lui, ci al unei țări aflate la răscruce de imperii – un blestem pe care l-a spart prin diplomație, nu prin dragoste.