Domnitorul român de care toți au uitat. Fiul lui Vlad Țepeș și unul dintre cei mai cruzi conducători

În istoria zbuciumată a Țării Românești, figuri precum Vlad Țepeș au captivat imaginația colectivă prin legendele lor de vitejie și cruzime, inspirând chiar și mitul lui Dracula. Totuși, printre umbrele trecutului se ascunde un personaj la fel de enigmatic și sângeros: Mihnea cel Rău, fiul natural al lui Vlad Țepeș. Născut în jurul anului 1462, Mihnea a domnit scurt, între aprilie 1508 și octombrie 1509, dar a lăsat în urmă o reputație de tiran nemilos, marcată de torturi și execuții care i-au adus porecla „cel Rău”. Deși a fost unul dintre cei mai cruzi conducători ai vremii sale, istoria l-a relegat în uitare, umbrit de faima tatălui său și de succesiunea rapidă a domnitorilor. Acest articol explorează viața, domnia și sfârșitul tragic al lui Mihnea, bazându-se pe cronici și surse istorice care dezvăluie un capitol întunecat al istoriei românești.

Viața timpurie și legătura cu Vlad Țepeș

Mihnea cel Rău s-a născut în februarie 1462, în Țara Românească, ca fiu nelegitim al lui Vlad Țepeș, conceput înainte de căsătoria acestuia cu Ilona Szilágyi, o rudă a regelui maghiar Matei Corvin. Tatăl său, Vlad Țepeș, era deja o figură temută pentru metodele sale brutale de guvernare, inclusiv infama practică a trasului în țeapă. Mihnea a crescut într-un mediu politic instabil, marcat de lupte pentru putere între familiile boierești și influențele otomane. Vlad Țepeș a avut mai mulți copii, dar Mihnea este menționat ca provenind din a doua căsătorie a tatălui său, deși unele surse îl consideră fiu natural.

În tinerețe, Mihnea a fost implicat în intrigile curții otomane, convertindu-se la islam pentru a câștiga favoruri și a supraviețui. Această conversie temporară l-a ajutat să obțină sprijinul sultanului Baiazid al II-lea, esențial pentru urcarea sa pe tron. Mihnea s-a căsătorit de două ori: prima dată cu Smaranda, iar a doua oară cu Voica din Izvorani, având copii precum Mircea al III-lea și Ruxandra. Familia sa a fost marcată de aceeași instabilitate politică, iar moștenitorii săi au continuat linia Drăculeștilor, dar cu succese limitate.

Urcarea pe tron și începutul domniei

După moartea lui Radu cel Mare în 1508, Mihnea a ocupat tronul Țării Românești cu ajutorul otoman, beneficiind de sprijinul sultanului și al unor boieri loiali. Domnia sa a început promițător, dar rapid s-a transformat într-un regim autoritar. Potrivit cronicarului Gavriil Protul, un abate grec contemporan, Mihnea a vizat imediat marii boieri, confiscându-le averile și impunând taxe grele pentru a-și consolida puterea. El a fost descris ca un „lup care a lepădat pielea de oaie”, dezvăluindu-și adevărata natură crudă odată ajuns la putere.

Mihnea a implementat o politică de centralizare a puterii, similară cu cea a tatălui său, dar lipsită de justificarea patriotică anti-otomană. El a căutat să elimine opoziția internă, în special familia Craioveștilor, care îi erau rivali principali. Această abordare l-a făcut popular printre unii, dar i-a înstrăinat pe cei puternici, ducând la conflicte inevitabile.

Cruzimea domniei: Un tiran uitat

Reputația de cruzime a lui Mihnea cel Rău provine în mare parte din relatările lui Gavriil Protul, care îl acuză de atrocități fără precedent. Potrivit cronicarului, Mihnea a capturat marii boieri și i-a torturat: „prinse pre toţi boiarii cei mari şi aleşi şi-i muncii cu munci […], şi le luo toată avuţia”. El ar fi dormit cu soțiile și fiicele lor în fața ochilor victimelor, tăiat nasurile și buzele unora, spânzurat pe alții și înecat pe ceilalți. Aceste acte nu erau doar pedepse, ci și mijloace de a-și îmbogăți tezaurul personal, crescând „ca un cedru până la ceruri”.

Deși unele surse sugerează că porecla „cel Rău” a fost inventată de rivalii Craiovești pentru a-l discredita, faptele descrise indică un regim de teroare. Mihnea a decimat elitele boierești, forțându-i pe supraviețuitori să lucreze pentru el și confiscându-le proprietățile. Această cruzime l-a făcut unul dintre cei mai temuti conducători, dar și unul dintre cei mai efemeri, domnia sa durând doar un an și jumătate. Spre deosebire de Vlad Țepeș, ale cărui acțiuni erau adesea motivate de rezistența anti-otomană, cele ale lui Mihnea par mai mult personale și răzbunătoare.

În septembrie 1509, boierii Craiovești au fugit la sud de Dunăre, lăsând averile lor să fie prădate de Mihnea. Cu sprijinul lui Mehmed beg, ei au susținut un pretendent, Vlad cel Tânăr, și au mobilizat o armată otomană pentru a-l detrona.

Exilul și moartea tragică

Simțind amenințarea, Mihnea a cedat tronul fiului său, Mircea, în octombrie 1509, dar a rămas în țară până în ianuarie 1510. Când armata otomană a traversat Dunărea, el a fugit în Transilvania, stabilindu-se la Sibiu. Aici, convertit la catolicism, a căutat protecție, dar dușmanii săi l-au urmărit.

Pe 12 martie 1510, Mihnea a fost asasinat la ieșirea din slujba de la Catedrala Evanghelică din Sibiu, în Piața Mică, cu multiple lovituri de sabie. Asasinii săi au fost uciși la rândul lor de locuitorii furioși ai Sibiului, care considerau că promisiunea de protecție fusese încălcată. Pe 24 martie 1510, regele Vladislav al Ungariei a luat sub protecție familia și loialiștii lui Mihnea, confiscând averile ucigașilor. El a fost înmormântat în biserica principală a Predicatorilor din Sibiu, marcând un sfârșit violent pentru un domnitor controversat.

Moștenirea și uitarea istorică

Mihnea cel Rău a lăsat o moștenire de teroare, dar și de instabilitate politică. Fiul său, Mircea al III-lea, i-a succedat pentru scurt timp, dar linia Drăculeștilor s-a stins treptat. Spre deosebire de Vlad Țepeș, care a devenit un simbol național și internațional, Mihnea a fost uitat, probabil datorită domniei scurte și lipsei de victorii notabile. Cronici precum cea a lui Gavriil Protul au perpetuat imaginea sa negativă, dar unele surse moderne sugerează o posibilă exagerare din cauza biasului politic.

Astăzi, Mihnea reprezintă un capitol obscur al istoriei românești, un reminder că puterea absolută corupe absolut. În timp ce tatăl său inspiră filme și cărți, fiul său zace în uitare, un domnitor crud al cărui nume evocă mai degrabă umbre decât glorie. Poate că redescoperirea sa ne ajută să înțelegem complexitatea trecutului nostru, unde eroii și tiranii se împletesc adesea.