În Țările Române medievale, societatea era marcată de o economie agrară fragilă, unde proprietatea privată – fie ea un animal, un ogor sau un obiect casnic – reprezenta supraviețuirea zilnică. Furtul nu era doar o infracțiune economică, ci o amenințare la ordinea socială, echivalentă cu un atac asupra comunității întregi. Legea, inspirată din tradiția bizantină și adaptată la realitățile locale, era aplicată cu o severitate menită să descurajeze orice abatere. Pravilele – codurile de legi emise de domnitori – dictau pedepse care variau de la amenzi pecuniare la execuții publice spectaculoase. Printre acestea, cea mai aspră pedeapsă pentru furt era, fără îndoială, moartea prin spânzurare sau tragere în țeapă, rezervată cazurilor grave, recidiviștilor sau tâlhăriei armate. Această pedeapsă nu era doar o răzbunare, ci un spectacol însângerat, menit să marcheze mințile supușilor și să mențină frica față de lege.
Perioada medievală în Țările Române (aproximativ secolele XIV-XVIII) a fost marcată de instabilitate politică, invazii otomane și conflicte interne, ceea ce amplifica nevoia de ordine. Domnitori precum Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Vasile Lupu sau Constantin Brâncoveanu au emis pravile care codificau pedepsele, influențate de “Nomocanonul” bizantin și de tradiții slave. Furtul, definit ca luarea fără drept a unui bun mobil, era clasificat în funcție de valoare, mod de săvârșire și statutul infractorului. Pentru un țăran sărac, un furt minor putea însemna biciuire; pentru un recidivist, moartea era inevitabilă.
Izvoarele legale: De la Pravila lui Alecsandru cel Bun la cea a lui Vasile Lupu
Primele coduri scrise în limba română apar în secolul al XV-lea, odată cu Pravila lui Alecsandru cel Bun (1640-1641), care adapta dreptul bizantin la realitățile moldovenești. Aceasta clasifica furtul în funcție de circumstanțe: furtul simplu (de exemplu, un obiect de mică valoare) era pedepsit cu plata de două ori valoarea furată, plus biciuire publică. Dacă infractorul nu putea plăti, urma ocna (lucru silnic) sau exilul. Totuși, pentru furtul armat sau recidivă, pedeapsa capitală intra în joc – spânzurarea pe loc, vizibilă pentru toți.
Cea mai influentă pravilă rămâne Cartea românească de învățătură de pravile împărătești (1646), emisă de Vasile Lupu în Moldova. Acest cod, tipărit la Iași, detaliază pedepsele pentru diverse tipuri de furt. De exemplu:
- Furtul de animale (oaie, bou, cal): Pentru prima dată, ocnă temporară; la recidivă, spânzurare “în locul furtului”, pentru a servi ca exemplu.
- Tâlhăria (furt cu violență): Spânzurare imediată dacă prins în flagrant, indiferent de valoare.
- Furtul din biserică sau de la feredeu (haine de baie): Bătaie severă sau ocnă, cu agravante dacă implica ascundere până la noapte.
Pravila introduce și circumstanțe atenuante, un element progresist: pentru țigani sau copii săraci, furtul de “găini sau gâscă” era iertat la prima sau a doua abatere, recunoscând sărăcia extremă ca factor. Totuși, pentru adulți liberi, toleranța era zero – recidiva însemna moarte.
În Țara Românească, Pravila lui Matei Basarab (1652) și cea a lui Constantin Mavrocordat (1780) perpetuează aceste reguli, adăugând pedepse precum tăierea mâinii pentru furt repetat, inspirate din tradiții otomane. În Transilvania, sub influență maghiară, pedepsele erau similare, dar mai frecvente execuțiile pentru furturi minore la iobagi români, cum ar fi braconajul sau furtul de fân, pedepsit cu teapă.
Tipuri de furt și ierarhia pedepselor: De la bici la teapă
Furtul nu era un monolit; pravilele îl clasificau meticulos, crescând severitatea în funcție de gravitate. Iată o sinteză a pedepselor, bazată pe surse medievale:
| Tip de furt | Descriere | Pedeapsă tipică | Pedeapsă aspră (recidivă/agravante) |
|---|---|---|---|
| Furt simplu | Luare de obiecte mici (haine, unelte) fără violență | Plată dublă + biciuire publică; ras în cap și umilire dacă nu plătește | Ocna 1-2 ani; exil |
| Furt de animale | Oaie, cal din turmă sau casă | Restituție + ocnă temporară | Spânzurare pe loc |
| Tâlhărie | Furt armat, cu agresare | Bătaie severă dacă nearmat | Moarte prin spânzurare sau teapă |
| Furt calificat | Din biserică, noaptea, cu efracție | Confiscare avere + bici | Decapitarea sau ardere (rar) |
| Recidivă | A treia sau a patra infracțiune | – | Moarte capitală obligatorie |
Cea mai aspră pedeapsă, moartea, era aplicată public, adesea pe drumuri sau în piețe, pentru efect disuasiv. Spânzurarea era cea mai comună: infractorul era urcat pe o furcă, cu picioarele legate, lăsat să moară lent. Teapa, moștenită de la otomani, era rezervată tâlhăriei grave: condamnatul era străpuns viu de un țăpă, ridicat vertical și expus zile întregi, agonizând în văzul tuturor. Vlad Țepeș, de exemplu, a folosit teapa nu doar pentru trădare, ci și pentru hoți, ridicând “țepi pe la toate drumurile” în 1459, reducând drastic infracțiunile.
Alte pedepse corporale includeau mutilarea: tăierea nasului sau a urechii pentru hoți prinși, ca semn permanent de rușine. Pentru nobili, pedeapsa era agravată – furcile mai înalte la spânzurare, pentru a umili statutul social.
Exemple istorice: Spectacole de justiție însângerate
Istoria medievală abundă în relatări care ilustrează cruzimea pedepselor. În 1646, sub Vasile Lupu, un tâlhar prins furând cai pe drumul Sucevei a fost spânzurat pe loc, cu trupul lăsat să putrezească ca avertisment. Similar, în Transilvania secolului al XVI-lea, iobagii români erau trași în țeapă pentru furt de căpițe de fân, după cum notează cronicari germani precum Iacob Hiltebrandt, care descria “furcile” din sate ca locuri obișnuite de execuție.
Un caz emblematic este cel al lui Ion Vodă cel Cumplit (1572-1574), care, pentru a curăța drumurile de hoți, a ordonat tepele în masă: sute de tâlhari au fost străpuși și expuși la răspântii, reducând furturile cu peste 50% în timpul domniei sale. Aceste execuții nu erau private; mulțimile erau adunate să asiste, transformând justiția într-un ritual terifiant.
Chiar și pentru furturi “minore”, pedepsele erau dure. Un document din 1504, sub Ștefan cel Mare, menționează un țăran biciuit și vândut ca sclav pentru furt de unelte, după ce nu a putut plăti amenda de 10 boi.
Rolul pedepselor: Disuasiune prin teroare
De ce atâta cruzime? În absența poliției moderne, pedepsele aveau un rol dublu: punitiv și preventiv. Execuțiile publice, descrise ca “avertismente însângerate”, inspirau frică colectivă, reducând rata infracțiunilor. Giudeții (judecătorii) aveau discreție mare, influențați de statutul social – boierii scăpau adesea cu amenzi, în timp ce iobagii plăteau cu viața.
Totuși, pravilele recunoșteau nuanțe: nebunia, somnul sau vârsta mică atenuau pedepsele, reflectând o justiție nu complet arbitrară. Aceasta arată o evoluție spre echitate, deși terorismul legal domina.
Concluzie: Moștenirea unei justiții crude
Cea mai aspră pedeapsă pentru furt în România medievală – moartea prin spânzurare sau teapă – ilustrează o epocă în care supraviețuirea depindea de ordine absolută. Pravilele lui Vasile Lupu sau Alecsandru cel Bun au pus bazele unui drept penal care, deși barbar, a contribuit la stabilitatea socială. Astăzi, reflectând asupra lor, înțelegem cum frica a modelat societatea: un avertisment etern că legea, odată încălcată, cere sânge. Aceste practici au dispărut gradual în secolul al XIX-lea, odată cu codificarea modernă, dar ecourile lor răsună în istoria noastră colectivă.
