Cum s-au mutat pe roți, din ordinul lui Ceauşescu, trei blocuri din București, cu tot cu locatari în ele

Printre cele mai uimitoare realizări inginerești ale regimului comunist din România se numără mutarea pe roți a trei blocuri de locuințe din București, cu tot cu locatari în ele. Era anul 1983. Nicolae Ceaușescu voia Bucureștiul „modern”, aliniat și lărgit după standardele sale grandioase. Lucrările de sistematizare a Șoselei Ștefan cel Mare (între 1978 și 1982) fuseseră aproape finalizate: strada lărgită la patru benzi pe sens (una pentru tramvaie), trotuare noi, aliniamente perfecte. Doar trei blocuri vechi, prinse între străzile Tunari și Aurel Vlaicu, stricau simetria. Ieșeau din aliniere cu 8 până la 14 metri, îngreunând circulația.

Demolarea ar fi fost soluția simplă. Dar Ceaușescu a ordonat altceva: translatarea – mutarea întregilor clădiri pe roți, fără să evacueze locatarii. Era mai ieftin, mai rapid și demonstra „superioritatea ingineriei românești”. Proiectul a fost condus de inginerul Eugeniu Iordăchescu, specialistul care a salvat zeci de biserici de la demolări în aceeași perioadă.

Prima mutare: un bloc de 3.100 de tone, 27 mai 1983

Primul bloc era cel de pe strada Aurel Vlaicu nr. 166 – o clădire interbelică din 1938, cu șapte niveluri și o greutate de 3.100 de tone. Pregătirile începuseră în februarie 1983. Inginerii au săpat sub fundație, au turnat o platformă de beton, au instalat șine speciale și role hidraulice. Blocul a fost „ridicat” pe un sistem de cărucior metalic, legat de rețelele edilitare prin racorduri flexibile (elastice).

Pe 27 mai 1983, la ora stabilită, operațiunea a început. Blocul s-a mișcat încet, milimetru cu milimetru, pe o distanță de 14,40 metri. Totul a durat 7 ore și 37 de minute. Locatarii au rămas în apartamente – cu o singură excepție: cei de la parter, evacuați temporar pentru siguranță. Ceilalți au beneficiat de toate utilitățile: apă curentă, canalizare, curent electric, gaze, ascensor funcțional și chiar telefon. Inginerii au asigurat conectarea continuă.

A fost o precizie de ceasornicar. Se spune că un pahar cu apă pus pe masă nu și-a vărsat nici o picătură. Unul dintre locatari, inginerul Radu Petrovici (o somitate în seismică), a povestit mai târziu: „Ne-am adunat la etajul întâi, cu votcuța și cu ce trebuie, și ne-am plimbat cu blocul. Zburasem cu elicopterul, cu avionul, cu vaporul, dar uite că până la urmă m-am deplasat 14,4 metri și cu blocul, timp de vreo cinci ore.”

Celelalte două blocuri: 4.000 și 2.400 de tone

Succesul primei operațiuni a deschis calea pentru celelalte două. Unul avea tot șapte niveluri și cântărea 4.000 de tone, celălalt cinci niveluri și 2.400 de tone. Au fost mutate ulterior, pe distanțe similare (între 7 și 15 metri), cu aceeași tehnologie 100% românească. Costurile au reprezentat doar 28-32% din prețul unei demolări + reconstrucții, iar durata operațiunilor – 4-5 luni, față de 8-9 luni pentru varianta clasică. Economii uriașe de materiale și timp.

Locatarii au trăit experiența ca pe un film SF. Unii ieșeau pe balcoane, beau cafea, priveau cum strada se mișcă sub ei. Copiii se distrau, bătrânii comentau calm: „Merge mai bine decât tramvaiul”. Presa vremii a relatat evenimentul ca pe o victorie a socialismului.

De ce s-a făcut asta? Contextul Ceaușescu

Ceaușescu voia un București „socialist modern”, inspirat din Coreea de Nord și China. Sistematiizarea urbană însemna bulevarde largi, blocuri uniforme, aliniamente perfecte. Biserici, case vechi, monumente – multe au fost demolate. Dar blocurile astea trei erau „prea valoroase” sau pur și simplu mutarea costa mai puțin. Iordăchescu a coordonat și alte translatații: un spital, o bancă, biserici (inclusiv Mihai Vodă). Tehnica era aceeași: fundație tăiată, platformă, role, tracțiune hidraulică.

Ce s-a întâmplat după mutare? Povestea locatarilor

Blocurile stau și azi pe Șoseaua Ștefan cel Mare, aliniate perfect. Dar nu totul a fost roz. Arhitecta Cristina Popovici, care locuiește în primul bloc mutat de când s-a născut, povestește dezavantajele: „Iubesc blocul ăsta, dar are probleme enorme.” Subsolul cu centrală termică proprie și curticică a rămas pe vechiul amplasament (a intrat în lărgirea bulevardului). Au dispărut ghenă de gunoi, spații verzi. Țevile de încălzire din anii ’30 nu s-au adaptat la RADET. Au apărut frig, infiltrații. Blocul nu e consolidat 100% (locatarii de la etajele superioare au refuzat lucrări). Unul dintre ei a pierdut 17 mp din apartament.

Totuși, nimeni nu a fost evacuat definitiv. Au primit compensații temporare, apartamente de schimb pentru șantier.

O realizare unică în lume

Astăzi, mutarea celor trei blocuri rămâne un record de inginerie civilă. Tehnologia a fost folosită și în alte orașe (Alba Iulia are celebrul bloc de 7.600 tone tăiat în două și mutat 55 de metri în 1987), dar la București a fost premieră națională pentru clădiri cu locatari. Iordăchescu a scris chiar o carte: „Translaţia construcţiilor”.

Era o Românie în care Ceaușescu decidea totul – de la bulevarde la pahare cu apă care nu se vărsau. O inginerie spectaculoasă pusă în slujba unei utopii urbane care a costat enorm: monumente distruse, vieți răsturnate, dar și câteva povești incredibile de supraviețuire.

Blocurile alea trei stau încă acolo, mute martore. Dacă treci pe Șoseaua Ștefan cel Mare și te uiți bine, poți ghici care au fost „mutătorii”. Și îți amintești că, odată, Bucureștiul s-a mișcat literalmente pe roți, din ordinul „Conducătorului”.

O lecție de istorie vie: ce se poate face când vrei să schimbi orașul cu orice preț – și când inginerii români erau capabili de miracole.