Ultimul drum al primului Rege al României. Cum a murit Carol I și ce l-a îngenuncheat, de fapt, pe cel mai longeviv suveran al țării noastre
Carol I, născut Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, a fost primul rege al României moderne, un suveran care a marcat istoria țării prin cei 48 de ani de domnie – cea mai lungă din istoria statelor românești. Venit pe tron în 1866 ca principe, el a condus România spre independență, modernizare și afirmare pe scena europeană. Însă sfârșitul său, survenit pe 10 octombrie 1914 (27 septembrie pe stil vechi), a fost umbrit de umbrele Primului Război Mondial, un conflict care l-a sfâșiat sufletește și, probabil, i-a grăbit moartea. Acest articol explorează circumstanțele ultimelor sale zile, cauzele oficiale și cele speculate ale decesului, precum și ultimul său drum – funeraliile care au marcat trecerea unei epoci.
Contextul istoric: Un rege prins între loialități
Carol I, de origine germană și fost ofițer prusac, a fost legat sufletește de Puterile Centrale (Germania și Austro-Ungaria). În 1883, el semnase un tratat secret cu acestea, văzând în alianță o protecție împotriva amenințării rusești. Totuși, la izbucnirea Primului Război Mondial în iulie 1914, guvernul liberal condus de Ion I.C. Brătianu, cu orientare pro-Antantă (Franța, Marea Britanie, Rusia), a optat pentru neutralitate. Această decizie a fost luată în cadrul Consiliului de Coroană de la Sinaia, pe 3 august 1914 (21 iulie pe stil vechi), unde regele și-a exprimat dezacordul profund. “Domnilor, eu mă consider personal legat de Puterile Centrale; dacă credeți că fericirea României cere ca de acum înainte să urmeze o altă politică externă, sunt gata să mă retrag”, a declarat el, amenințând cu abdicarea. Acest moment a marcat începutul unei “bătălii interioare” care l-a măcinat pe monarh, după cum notează istorici.
Neutralitatea României, deși pragmatică, a reprezentat pentru Carol I o umilire personală. El, care visase la o Românie aliată cu Germania natală, s-a simțit izolat și neputincios. Frământările sufletești, combinate cu vârsta înaintată (75 de ani), au contribuit la declinul său sănătății. Potrivit martorilor, regele părea retras și abătut în ultimele luni, deși încerca să-și mențină rutina zilnică.
Ultimele zile: De la aparentă recuperare la moarte subită
Sănătatea lui Carol I fusese șubredă de ceva vreme. Suferind de gută – o afecțiune artritică provocată de excesul de acid uric, datorat dietei bogate în carne roșie și vânat –, el obișnuia să se trateze anual la băile din Bad Gastein, Austria. Existau zvonuri despre probleme hepatice și tulburări gastrointestinale severe. În august 1914, după izbucnirea războiului, starea sa s-a agravat. Alexandrina Cantacuzino, o apropiată a familiei regale, l-a descris ca fiind retras și tulburat în ultima lor întâlnire de la Peleș.
În septembrie, regele s-a culcat la pat pentru prima dată în 48 de ani, suspendând audiențele și munca, după cum relata ziarul Universul. Totuși, părea să-și revină. Cu trei zile înainte de moarte, a făcut o plimbare în zăpada de la Sinaia, a discutat cu ministrul de Interne Vasile Morțun și liderul conservator Alexandru Marghiloman, arătându-se revigorat. În ultima sa zi, 9 octombrie 1914, Carol I a fost neobișnuit de vesel: a făcut o plimbare matinală, a avut o audiență lungă cu premierul Brătianu și a primit activiști britanici, Noel și Charles Buxton, care încercau să atragă țările neutre de partea Antantei. Planificase chiar o întâlnire cu diplomați greci pentru a doua zi. Seara, după o consultație cu medicul Mamulea (fără recomandări speciale), a jucat cărți cu regina Elisabeta până la 23:30 și s-a culcat liniștit.
Dimineața devreme, în jurul orei 5, regele s-a trezit plângându-se de dificultăți respiratorii. Regina a chemat ajutor și pe doctorul Mamulea, dar în câteva minute, Carol I a suspinat de două-trei ori, și-a înclinat ușor capul și a murit. Regina, crezând că adormise, nu și-a dat seama imediat. Medicul, sosit la scurt timp, a confirmat decesul.
Cauzele morții: Oficial vs. realitate
Oficial, cauza decesului a fost un “atac de arteroscleroză”, așa cum a anunțat presa vremii. Totuși, mulți istorici și contemporani cred că adevăratul “dușman” care l-a îngenuncheat pe rege a fost stresul emoțional provocat de război. I.G. Duca, ministru al Instrucțiunii Publice și Cultelor, nota că frământările ultimelor luni au copleșit corpul bătrân al regelui, ducând la sfârșit. Moartea sa a fost văzută ca o eliberare politică: “Primul meu sentiment a fost unul de ușurare; soarta a dezlegat ceea ce noi nu puteam dezlega”, scria Duca, referindu-se la blocajul cauzat de loialitățile regelui.
Astfel, deși afecțiunile fizice (gută, probleme digestive) au jucat un rol, factorul decisiv pare a fi fost trauma psihică: un rege prins între datorie și origini, nevoit să accepte o neutralitate care îi contrazicea convingerile profunde.
Ultimul drum: Funeraliile unui suveran
Moartea lui Carol I a șocat națiunea. Nepotul său, Ferdinand I, a fost găsit plângând, copleșit de durere și responsabilitate. Guvernul s-a mobilizat rapid: Brătianu a convocat liderii opoziției, iar Duca a redactat proclamația către țară. Ferdinand a depus jurământul a doua zi, pe 11 octombrie, în fața corpurilor legislative convocate de urgență.
Organizarea funeraliilor a fost complicată de credința catolică a regelui, într-o țară ortodoxă. Conform testamentului, el dorea să fie înmormântat la Mănăstirea Curtea de Argeș, reconstruită de el. S-a decis organizarea a două slujbe: una catolică privată și una ortodoxă publică. Pe 12 octombrie (29 septembrie stil vechi), o slujbă divină a avut loc în aula Castelului Peleș, în prezența reginei Elisabeta, a lui Ferdinand, a prințului moștenitor Carol și a altor rude. Sicriul, acoperit cu un steag tricolor mare, a fost purtat de ofițeri și așezat pe un afet de tun tras de șase cai. Cortegiul, condus de cler, purtând sabia, coroana de oțel și bastonul de mareșal al regelui, a pornit solemn, în sunet de trompetă și marș funebru.
Drumul spre București a trecut prin străzi cheie, cu onoruri militare, elevi și mulțimi imense în doliu. Clopotele au bătut în toată eparhia până la înmormântare, iar slujbe de pomenire s-au ținut în toate bisericile. Testamentul regelui a lăsat 12 milioane de lei pentru cultură și filantropie românească, un gest care a contrazis zvonurile despre zgârcenia sa.
Moștenirea unui rege longeviv
Carol I a lăsat în urmă o Românie independentă și modernă, dar moartea sa a marcat sfârșitul unei ere. Poporul l-a jelit sincer, recunoscând meritele sale, deși uneori resentimente față de originile germane existaseră. Succesorul Ferdinand a condus țara spre Antantă în 1916, realizând visul unirii. Totuși, ce l-a îngenuncheat cu adevărat pe Carol I nu a fost doar boala, ci războiul care i-a sfâșiat sufletul – o lecție despre cum politica poate distruge chiar și pe cei mai puternici suverani.
