În istoria românilor, două figuri emblematice din secolul al XV-lea domină imaginarul colectiv: Vlad Țepeș, voievodul Țării Românești cunoscut pentru cruzimea sa față de dușmani, și Ștefan cel Mare, domnitorul Moldovei celebrat pentru luptele sale împotriva otomanilor. Ambii au fost apărători ai creștinătății în fața expansiunii Imperiului Otoman, dar relația dintre ei a fost una complexă, marcată de legături de sânge, alianțe strategice și conflicte teritoriale. Erau ei rude, prieteni devotați sau dușmani înverșunați? Acest articol explorează aceste aspecte pe baza surselor istorice, dezvăluind o poveste nuanțată de loialități fluctuante.

Rudenia familială: Veri primari prin linia Mușatinilor

Vlad Țepeș (născut între 1428-1431 și decedat în 1476/1477) și Ștefan cel Mare (născut între 1433-1440 și decedat în 1504) erau rude de sânge, mai precis veri primari. Legătura lor vine din arborele genealogic comun: ambii erau nepoți ai lui Alexandru cel Bun, voievod al Moldovei între 1400 și 1432. Mama lui Vlad Țepeș, Cneajna (sau o rudă apropiată din familia Mușatinilor), era fiica lui Alexandru cel Bun, iar tatăl lui Ștefan, Bogdan al II-lea, era fiul aceluiași Alexandru. Astfel, Vlad și Ștefan împărțeau un bunic matern, respectiv patern, ceea ce îi făcea veri primari.

Această rudenie nu era doar o formalitate; în Evul Mediu, legăturile de familie dintre casele domnitoare din Țara Românească (Basarabi-Drăculești) și Moldova (Mușatini) influențau alianțele politice. Totuși, așa cum notează istoricii, rudenia nu garanta pacea – competiția pentru putere și teritorii putea transforma rudele în rivali.

Relațiile timpurii: De la exil la alianță împotriva uzurpatorilor

Relația dintre cei doi a început sub auspicii de colaborare. După asasinarea tatălui lui Ștefan, Bogdan al II-lea, în 1451 de către unchiul său Petru Aron, Ștefan a fugit în Transilvania, unde l-a întâlnit pe Vlad Țepeș, aflat și el în exil după o domnie scurtă în 1448. Ambii au căutat sprijin de la Ioan de Hunedoara (John Hunyadi), regentul Ungariei, un inamic comun al otomanilor.

În 1457, Vlad, deja instalat pe tronul Țării Românești din 1456, l-a ajutat pe Ștefan să preia puterea în Moldova. Vlad a trimis trupe valahe pentru a-l învinge pe Petru Aron la bătăliile de la Doljești și Orbic, permițându-i lui Ștefan să devină voievod. Această susținere reciprocă reflecta o alianță timpurie împotriva dușmanilor interni și externi, inclusiv otomanii. În această perioadă, cei doi veri păreau prieteni și aliați, uniți de interese comune în fața amenințării otomane.

Conflictele: Trădare la Chilia și tensiuni teritoriale

Totuși, relația s-a deteriorat rapid din cauza intereselor geopolitice divergente. În 1462, în timp ce Vlad Țepeș ducea o campanie feroce împotriva otomanilor sub Mehmed al II-lea (Cuceritorul), Ștefan cel Mare a profitat de situație pentru a ataca fortăreața Chilia, un important centru comercial și strategic aflat sub control valah. Asediul a fost parte a unui conflict mai larg: Ștefan acționa ca vasal al Poloniei, care dorea controlul asupra rutei comerciale de la Marea Neagră, în timp ce Vlad era aliat cu Ungaria.

Ștefan a fost rănit grav în timpul asediului, pierzând un picior, dar atacul a fost perceput ca o trădare de către Vlad, care a trebuit să detașeze 7.000 de soldați pentru a apăra granița cu Moldova. Acest episod a transformat temporar rudele în dușmani, ilustrând cum alianțele cu puteri externe (Ungaria vs. Polonia) puteau prevala asupra legăturilor de familie. Nu a fost un conflict personal, ci unul dictat de contextul politic, dar a creat tensiuni durabile.

Mai târziu, în anii 1470, Ștefan a susținut inițial rivali ai lui Vlad pentru tronul valah, precum Basarab Laiotă, care era vasal otoman. Aceste acțiuni pragmatice subliniază că Ștefan prioritiza interesele Moldovei, chiar dacă însemna opoziție față de vărul său.

Alianța finală: Uniți împotriva otomanilor

Relația s-a îmbunătățit dramatic în 1475-1476, când Ștefan l-a cerut pe Vlad eliberat din închisoarea ungurească, unde fusese ținut de Matia Corvin (Matthias Corvinus) timp de peste un deceniu. Ștefan dorea un aliat anti-otoman pe tronul Țării Românești, în locul lui Basarab Laiotă. Cu sprijinul ungurilor și moldovenilor, Vlad a fost reinstalat ca voievod în noiembrie 1476, după cucerirea Târgoviștei și Bucureștilor.

Cei doi veri au luptat împreună împotriva otomanilor: Vlad s-a alăturat lui Ștefan după înfrângerea de la Valea Albă (iulie 1476), ajutând la ridicarea asediului de la Târgu Neamț. Această alianță finală a fost una de “frați” în diplomație, așa cum o descria Ștefan în corespondență, subliniind o reconciliere strategică.

Din păcate, domnia lui Vlad a fost scurtă; el a fost ucis în decembrie 1476 într-o luptă cu otomanii lângă Snagov, împreună cu garda sa moldovenească. Ștefan a raportat masacrul, arătând regret pentru pierderea vărului său.

Concluzie: Rude cu o relație complexă

Vlad Țepeș și Ștefan cel Mare au fost, în primul rând, rude – veri primari uniți prin sânge și moștenirea lui Alexandru cel Bun. Au fost prieteni și aliați în momente cheie, colaborând împotriva otomanilor și uzurpatorilor. Totuși, au fost și dușmani temporar, din cauza conflictelor teritoriale precum cel de la Chilia, dictate de alianțele cu puteri externe.

Relația lor reflectă realitățile Evului Mediu târziu: loialitatea familială era subordonată supraviețuirii politice. Ambii au rămas eroi naționali, simboluri ale rezistenței românești. Astăzi, moștenirea lor ne amintește că istoria nu este alb-negru, ci plină de nuanțe – rude care au fost, pe rând, aliați și rivali.