Bătălia de la Plevna, cunoscută și sub numele de Asediul Plevnei, reprezintă unul dintre cele mai importante momente din istoria modernă a României. Desfășurată în cadrul Războiului Ruso-Turc din 1877-1878, această confruntare nu doar că a marcat o victorie strategică esențială pentru aliații ruși și români, dar a fost și piatra de temelie pentru obținerea independenței de stat a României. În acest articol, vom explora contextul istoric, desfășurarea evenimentelor, rolul crucial al trupelor române și modul în care intervenția lor a prevenit o posibilă înfrângere a rușilor, bazându-ne pe surse istorice bine documentate.

Contextul Istoric: Drumul Spre Independență

Războiul Ruso-Turc din 1877-1878 a fost declanșat de ambițiile Imperiului Rus de a-și extinde influența în Balcani și de a sprijini mișcările de eliberare ale popoarelor creștine de sub dominația otomană. România, pe atunci Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești sub suzeranitate otomană, vedea în acest conflict o oportunitate de a-și afirma independența. Pe 9 mai 1877, Parlamentul român a declarat independența față de Imperiul Otoman, un act curajos care a fost urmat de implicarea activă în război alături de ruși.

Rușii au traversat Dunărea în iunie 1877 și au avansat rapid spre sud, dar s-au lovit de rezistența feroce a otomanilor la Plevna (astăzi Pleven, în Bulgaria). Orașul, fortificat cu redute puternice și apărat de Osman Nuri Pașa cu aproximativ 20.000-30.000 de soldați, a devenit un obstacol major. Asalturile inițiale rusești, din iulie 1877, au eșuat lamentabil, cu pierderi grele: primul atac din 20 iulie a costat rușilor 3.000 de vieți, iar al doilea, din 30 iulie, peste 7.000. Aceste eșecuri au creat un impas strategic, amenințând întregul plan de campanie rusă și riscul unei contraofensive otomane care ar fi putut inversa cursul războiului.

Intrarea Românilor în Scenă: O Alianță Salvatoare

După aceste înfrângeri, Marele Duce Nicolae, comandantul suprem al forțelor ruse, a apelat la ajutor românesc. Printr-un telegramă disperată, el a cerut sprijinul Principelui Carol I al României. În august 1877, armata română, numărând aproximativ 43.000 de soldați bine pregătiți și motivați de idealul independenței, a traversat Dunărea sub comanda lui Carol I. Acesta a preluat comanda supremă a forțelor aliate ruso-române la Plevna, un gest care a marcat o schimbare de paradigmă în conducerea operațiunilor.

Implicarea română nu a fost doar numerică – deși cei 43.000 de soldați au crescut forțele aliate la peste 95.000 de oameni – ci și strategică. Românii au adus disciplină, curaj și o cunoaștere a terenului, esențiale în fața fortificațiilor otomane. Generalii români precum Alexandru Cernat, Mihail Cerchez și George Manu au jucat roluri cheie în planificarea și executarea atacurilor.

Desfășurarea Bătăliei: Capturarea Redutei Grivița și Asaltul Mare

Asediul a culminat cu “Marele Asalt” din 11 septembrie 1877, al treilea atac major asupra Plevnei. Forțele aliate, acum sub comanda lui Carol I, au lansat o ofensivă coordonată împotriva redutelor otomane. Divizia a 4-a română, condusă de generalul George Manu și supravegheată personal de Carol I, a avut misiunea de a captura reduta Grivița, una dintre cele mai fortificate poziții.

După patru asalturi sângeroase, românii au reușit să cucerească Grivița, respingând apoi trei contraatacuri otomane feroce. Această victorie a fost crucială: Grivița controla o parte esențială a apărării otomane, permițând aliaților să strângă cercul asediului. Pierderile au fost uriașe – peste 20.000 de aliați morți sau răniți în acea zi – dar captura redutei a spart moralul otomanilor și a prevenit o retragere rusă umilitoare.

Până la mijlocul lui noiembrie, forțele aliate au ajuns la 130.000 de soldați, completând încercuirea Plevnei pe 24 octombrie. Osman Pașa, confruntat cu foametea și lipsa proviziilor, a încercat o ieșire disperată pe 9-10 decembrie 1877. Atacul otoman a fost respins, cu pierderi de 5.000 de otomani față de 2.000 ale aliaților. Generalul român Mihail Cerchez a acceptat capitularea lui Osman Pașa, care i-a predat sabia sa – un simbol al victoriei românești. Peste 43.000 de otomani s-au predat, marcând sfârșitul asediului.

Cum i-au Salvat Românii pe Ruși de la Înfrângere

Fără intervenția română, rușii ar fi fost probabil înfrânți la Plevna. Asalturile inițiale rusești au demonstrat ineficiența tacticilor lor în fața fortificațiilor moderne otomane, echipate cu puști Winchester și artilerie puternică. Întârzierea cauzată de Plevna a permis otomanilor să reorganizeze forțe în alte zone, riscul unei contraofensive majore fiind iminent.

Românii au adus nu doar trupe proaspete, ci și o conducere eficientă. Carol I a reorganizat asediul, insistând pe o strategie de încercuire completă în loc de asalturi frontale sinucigașe. Capturarea și menținerea Griviței au fost decisive, slăbind apărarea otomană și permițând rușilor să-și conserve forțele pentru avansul ulterior spre Constantinopol. Istorici precum cei citați în analizele războiului subliniază că participarea română “a salvat războiul pentru ruși și națiunile balcanice implicate”, prevenind o înfrângere care ar fi putut prelungi dominația otomană în regiune.

Consecințele: Independența României și Moștenirea Istorică

Victoria de la Plevna a deschis calea pentru avansul rus spre Balcani, ducând la eliberarea Bulgariei și la Tratatul de la San Stefano din martie 1878. La Congresul de la Berlin din iunie-iulie 1878, marile puteri europene au recunoscut independența României, deși cu concesii teritoriale (cedarea sudului Basarabiei către Rusia și primirea Dobrogei).

Moștenirea bătăliei este imensă: a demonstrat capacitatea militară a României și a cimentat rolul ei în istoria europeană. Pierderile totale – aproximativ 50.000 de aliați morți, răniți sau dispăruți – au fost prețul plătit pentru libertate. Astăzi, monumente precum Panorama Pleven și Capela Plevna din Moscova comemorează eroismul, iar sabia lui Osman Pașa (deși furată în 1992) rămâne un simbol al victoriei românești.

Tabel Comparativ al Forțelor și Pierderilor

În concluzie, Bătălia de la Plevna nu a fost doar o luptă militară, ci un moment pivotal în lupta pentru independență. Românii, prin curaj și strategie, au salvat rușii de la o înfrângere iminentă, schimbând cursul istoriei balcanice. Această victorie rămâne un simbol al unității și determinării naționale, amintindu-ne că libertatea se câștigă prin sacrificii eroice.