Avram Iancu, supranumit „Crăișorul Munților”, rămâne una dintre figurile emblematice ale istoriei românești, asociat îndeaproape cu Revoluția de la 1848-1849 din Transilvania. Născut în 1824 în Vidra de Sus, în Munții Apuseni, Iancu a fost un avocat transilvănean care a condus rezistența românească împotriva forțelor revoluționare maghiare și a trupelor imperiale austriece. Rolul său în evenimentele care au dus la afirmarea identității naționale românești l-a transformat într-un erou național, celebrat în cântece populare, literatură și monumente. Totuși, istoria sa nu este lipsită de controverse. În ultimele decenii, au apărut dezbateri aprinse despre modul în care este prezentată moștenirea sa, ridicând întrebarea: cine falsifică istoria lui Avram Iancu? Acest articol explorează perspectivele românești și maghiare asupra figurii sale, analizând acuzațiile de revizionism istoric și încercările de manipulare a narațiunii istorice.
Contextul istoric: Revoluția de la 1848 și rolul lui Avram Iancu
Revoluția de la 1848, parte a „Primăverii Popoarelor”, a cuprins și Transilvania, unde tensiunile etnice și sociale erau acute. Maghiarii, sub conducerea lui Lajos Kossuth, au cerut independența față de Imperiul Habsburgic și au promovat reforme liberale, inclusiv abolirea iobăgiei. Românii transilvăneni, majoritari în regiune dar lipsiți de drepturi politice egale, au organizat Adunarea Națională de la Blaj în mai 1848, unde au cerut recunoașterea națiunii române și drepturi egale. Avram Iancu, ales ca prefect al Legiunii Auraria Gemina, a condus o rezistență armată în Munții Apuseni, transformând regiunea într-un bastion al rezistenței românești.
Potrivit surselor istorice, Iancu a reușit să organizeze mii de moți (locuitori ai Apusenilor) într-o forță de gherilă eficientă, care a rezistat atacurilor maghiare și austriece. El a promovat idealuri de libertate, egalitate și fraternitate, adresând chiar o scrisoare-manifest poporului maghiar în care pleda pentru pace și înțelegere între națiuni. Totuși, conflictul a degenerat în violențe etnice, cu masacre de ambele părți. Românii au suferit represalii din partea trupelor maghiare, iar în replică, au avut loc atacuri asupra comunităților maghiare.
Perspectiva românească: Iancu ca erou național
În istoriografia românească, Avram Iancu este portretizat ca un simbol al luptei pentru emancipare națională și socială. El este văzut ca un lider care a apărat interesele românilor împotriva opresiunii maghiare și austriece, contribuind indirect la unirea Transilvaniei cu România în 1918. Cântece populare și opere literare îl glorifică, iar moartea sa tragică în 1872, marcată de sărăcie și boală (posibil tuberculoză și depresie), adaugă un aer de martiriu.
Criticii români acuză adesea istorici maghiari sau revizioniști de falsificarea istoriei prin exagerarea violențelor comise de forțele lui Iancu. De exemplu, în dezbateri din presa românească, se susține că acuzațiile de masacre sunt propagate pentru a discredita mișcarea națională românească. Istoricul Marius Diaconescu, într-un articol din 2011, întreabă retoric: „Cine falsifică istoria lui Avram Iancu?”, criticând interpretări care îl prezintă pe Iancu ca xenofob sau responsabil pentru crime etnice. Aceste polemici apar adesea în contextul tensiunilor româno-maghiare actuale, unde figuri istorice sunt folosite în discursuri politice.
Perspectiva maghiară: Iancu ca antagonist și criminal de război
Din punct de vedere maghiar, Avram Iancu este adesea văzut ca un trădător al Revoluției Maghiare, care s-a aliat cu austriecii pentru a suprima aspirațiile de independență ale Ungariei. În școlile ungare, el este menționat ca un lider valah care a contribuit la înfrângerea revoluției, iar unii istorici maghiari îl acuză de orchestrarea masacrelor împotriva civililor maghiari în 1848-1849.
Un exemplu notabil este cartea lui John Paget, un călător englez contemporan evenimentelor, care descrie cum sate maghiare au fost arse din ordinul lui Iancu. În articole recente, precum cel de pe Substack din 2024, se pune întrebarea dacă Iancu este un erou național sau un criminal de război, subliniind că, în perspectiva maghiară, el este responsabil pentru moartea a mii de unguri. Aceste narațiuni sunt promovate în comunitățile maghiare din Transilvania și Ungaria, unde Revoluția de la 1848 este un pilon al identității naționale, iar românii sunt văzuți ca aliați ai opresorilor habsburgici.
Criticii maghiari susțin că istoriografia românească falsifică faptele prin omiterea violențelor comise de români și idealizarea lui Iancu ca pacifist. De exemplu, pe forumuri precum Quora, utilizatori unguri afirmă că Iancu a fost un cetățean maghiar care a ales să lupte împotriva propriului stat. Aceste perspective sunt amplificate în contexte politice, cum ar fi disputele privind autonomia ținutului secuiesc.
Cine falsifică istoria? Revizionism și manipulare
Întrebarea centrală – cine falsifică istoria lui Avram Iancu? – nu are un răspuns univoc, deoarece depinde de perspectiva adoptată. Din partea românească, se acuză istorici maghiari și revizioniști de denigrare sistematică, folosind surse biased pentru a minimiza rolul pozitiv al lui Iancu și a exagera crimele. De exemplu, în polemici din 2011, istorici români precum Ioan Bolovan au fost criticați pentru interpretări care par să dilueze naționalismul lui Iancu.
Pe de altă parte, din perspectiva maghiară, istoriografia românească este acuzată de naționalism excesiv, ignorând mărturiile contemporane despre masacre și prezentând o versiune romanțată a evenimentelor. Un istoric româno-maghiar intervievat de Vice în 2017 subliniază exagerările de ambele părți, sugerând că figuri ca Iancu sunt folosite în propagandă naționalistă.
Mai mult, în era digitală, falsificările pot proveni din surse neacademice: documentare YouTube sau articole online care promovează teorii conspiraționiste, cum ar fi presupusa iubire interzisă a lui Iancu cu o femeie maghiară, Johanna Farkas, pentru a umaniza sau a distorsiona imaginea sa. Politicienii din ambele țări exploatează aceste narațiuni pentru a alimenta tensiuni etnice.
Concluzie: Spre o istorie obiectivă
Istoria lui Avram Iancu ilustrează complexitatea relațiilor româno-maghiare, marcată de conflicte vechi și reconciliări parțiale. Falsificările apar atunci când narațiunile sunt manipulate pentru interese naționaliste, ignorând sursele primare și contextul istoric. Pentru a evita distorsiunile, este esențial să consultăm o varietate de surse, inclusiv mărturii contemporane și studii academice echilibrate. Iancu însuși, în manifestul său, pleda pentru fraternitate între popoare, un mesaj care ar putea servi ca bază pentru dialog istoric astăzi.
În final, nimeni nu deține monopolul adevărului istoric. Revizionismul, fie el maghiar sau român, riscă să perpetueze diviziuni, în loc să promoveze înțelegere. Moștenirea lui Avram Iancu merită studiată cu onestitate, recunoscând atât eroismul, cât și umbrele epocii sale.
