Cum era viața oamenilor pe vremea lui Ștefan cel Mare, ce îi îngrozea cel mai tare și câteva mituri „demontate” despre faimosul domnitor al Moldovei

Între 1457 și 1504, Ştefan cel Mare a condus Ţara Moldovei pe parcursul a 47 de ani dominați de războaie și schimbări sociale. Tradiția spune că el a ctitorit 44 de biserici şi mănăstiri, ridicând câte un lăcaş de cult după marile sale victorii. În realitate însă, cronici și cercetători moderni arată că în această perioadă Moldova a fost adesea în război – doar 13 din cei 47 de ani ai domniei lui Ştefan au fost de pace. În 34 de ani Moldova a suportat invazii şi lupte contra numeroșilor vecini (turci, tătari, unguri, polonezi, munteni), iar localităţile, inclusiv târgul Sucevei, au fost de multe ori devastate. Contextul istoric al domniei sale implică astfel nu doar măreţia ctitoriilor, ci și greutăţile unei epoci violente, în care domnitorul jongla între marile puteri regionale prin alianțe sau confruntări militare.

Viața cotidiană în Moldova feudală

Populația Moldovei din secolul XV era formată în principal din ţărani (liberi sau deveniţi treptat iobagi), boieri şi cler ortodox. Ţăranii lucrau pământul comun (în obști rurale) sau moşiile boiereşti şi se ocupau în mare parte de agricultură şi creșterea animalelor. Clima aspră şi solul acid făceau ca viaţa rurală să fie grea: multe sate erau răsfirate prin păduri şi dealuri, iar casele ţăranilor erau adesea bordeie semiîngropate ori căsuţe simple din bârne, cu un acoperiş din paie sau stuf acoperit cu pământ. Chiar şi oamenii mai înstăriţi aveau locuinţe modeste, cu două încăperi şi sobe mari de pământ decorate colorat. Boierii de rang înalt locuiau în conace sau în curtea domnească, unde găsim construcţii de lemn cu şindrilă şi câteva zidite din piatră (ex. Curtea Domnească din Suceava).

Odată cu mutarea spre oboseştile feudalismului, ţăranul obştesc, numit vecin (în surse), a început să fie legat de pământul unui boier sau al domnului, adesea în urma unor danii domneşti. Cercetările arată că în secolul XV în Moldova coexista încă obştea cu relaţiile feudale nascânde, iar starea ţăranilor devenea tot mai grea, deşi încă îşi puteau schimba mosia sub anumite condiţii financiare (proces similar în Ţara Românească). Țăranul tipic plătea dări (gospodine, tsaie etc.), lucra în folosul şcolticului (judeţului) sau boierilor mari și nu deţinea multă avere – în general unelte simple de lemn, uneltele agricole (plug, coasă) şi câteva animale de povară (boi sau cai).

La oraşele mici şi târguri, meşterii lucrau în ateliere de fierărie, lemnărie, croitorie sau țesut (ţesături de in sau lână). Comerţul extern începea să înflorească (negustori genovezi, lioveni aduceau mirodenii, stofe scumpe etc.), iar orașele mari precum Suceava, Chilia sau Cetatea Albă aveau pieţe, hanuri şi târguri anuale. Totuşi, chiar şi negoţul aducea puţine produse exotice – mai mult vase de lut, unelte şi câteva condimente – și mulți oameni de rând rămâneau tot ţărani simpli. Viața ţăranilor era marcată de un efort fizic intens: arat, semănat, secerat, îngrijit animale, dar și de serbări simple pe sărbători religioase (dansuri în horă la Rusalii, etc.), de participarea la slujbe la biserica satului ori de muncile pământului în comun (couturi).

În ceea ce priveşte alimentatia, cronicari și documente arată că mâncărurile de bază erau produse din cereale, legume şi carne conservată. Cerealele (grâu, mei, orz, ovăz, secară, hrișcă) constituiau baza alimentației, iar din ele se făcea pâine și terciuri. Se cultivau şi livezi de pomi fructiferi – meri, pruni, peri, nuci, cireși, vișini – de unde ţăranii obțineau fructe și gemuri; legumele cele mai răspândite erau varza, mazărea, lintea, ceapa, fasolea și usturoiul. Deși nu existau cartofi, porumb sau tomate, dieta includea brânză de oi, ouă, mezeluri (pastramă de vită) sau pește (de râu şi Dunăre). Mâncarea se gătea în vase de lut smălțuit și se consuma cu mult vin (făcut din viță-de-vie) şi, ocazional, cu hidromel (miere fermentată). În condițiile unei vieți rurale austere, mesele sățioase erau rare, iar conservarea alimentelor (sărare, uscare) era crucială pentru iarnă.

Obiceiurile religioase erau fundamentale în viața de zi cu zi. Țara era în întregime ortodoxă, iar sărbătorile creștine („Paștile”, „Crăciunul”, „Boboteaza”, sărbătorile ocrotitorilor bisericilor locale) dictau ritmul anului. Pe 6 august se cinstise Adormirea Maicii Domnului (Sărbătoarea Adormirii), de exemplu. Ţăranii și boierii mergeau la bisericile satelor sau ale mănăstirilor, aprindeau lumânări și participau la procesiuni în zile de praznic. Câteva tradiții populare se inspirau din credințe mai vechi: din Pilde și credințe transmise oral, oamenii citeau semne (precum „ploile roșiatice” sau trăsnetele) ca pe avertismente divine. Viața era simplă şi centrată pe comunitate, însă condiţiile aspre (frig, muncă grea, secetă intermitentă) făceau sărbătorile și ritualurile creștine cu atât mai importante moral.

Principalele temeri ale populației

Războaiele şi invaziile erau cel mai mare coșmar al omului medieval moldovean. Încă din 1457, Moldova a fost un stat tampon între marile puteri: curând după instaurarea lui Ștefan, turcii și tătarii au deviat ruta invaziilor spre teritoriul moldovenesc. Conform cronicii, în 1476–1477 Ștefan trebuie să înfrunte repetat armatele lui Mahomed al II-lea. În 34 din cei 47 ani de domnie, Moldova a fost angrenată în războaie cu otomanii, tătarii, dar și cu ungurii, polonezii și muntenii. Invaziile acestor forțe au dus la jefuirea ţăranilor, arderea recoltelelor şi distrugerea satelor. De pildă, după 1467 ungurii au devastat granițele Moldovei, în 1469 tătarii au adus jaful, iar în perioada 1475–1486 toate cetățile costiere (Chilia, Cetatea Albă) şi multe sate au căzut sub aramătura turcă. Oamenii se temeau constant de sosirea unei noi armate: casele erau părăsite, pomii doborâți și proviziile ascunse în pivnițe ca să nu fie pradă.

Raidurile și jafurile erau frecvente chiar în absența războiului formal: hoardele tătăreşti şi trupe de mercenari făceau incursiuni pentru pradă. Crizele politice sau lipsa forţelor în unele regiuni duceau la bande de tâlhari care cotrobăiau prin livezi și prin casele pustii. Populația se temea şi de enoriași din comunităţi străine („cămărași”, pribegi) care ar fi putut profita de orice instabilitate. E drept că domnul moldovean încerca să împiedice asemenea jafuri – aşa cum arată celebrele hrisovuri de respingere a negustorilor poloni din 1497 –, dar ţăranul de rând rămânea vulnerabil. Tradițional, satul avea o obligatorie „chemare la oaste” în caz de primejdie, iar bărbaţii puteau fi mobilizați în cinstitul de milogă, dar aceste vestiri de război aduceau întotdeauna teama că hoarda străină va lua din vagoane ce a muncit un an întreg.

Foametea era o altă teamă omniprezentă. Lipsa tehnicilor moderne de irigație şi fertilizare, împreună cu ritmurile strânse ale războaielor, lăsau permanent riscul unor recolte slabe. Orice secetă, grindină sau invazie de insecte putea descendenţa în lipsă de grâne, iar iarna se anunța rece şi însetată dacă crăiasa nu avea grâne de preț. În Evul Mediu, lipsa proviziilor putea însemna moartea oamenilor slăbiți – astfel, foamea cronică era frecventă în anii buni slabi și agrava suferința populației. Deși sursele medievale nu consemnează fiecare foamete, cronicarii notează că şi bancherii domneşti erau obligaţi să „gătească” prăvăliile cu făină pentru popor, iar inscripții târzii pomenesc creșteri de preț și insecuritate alimentară constantă.

Bolile și molimele erau și ele realități înspăimântătoare. În Evul Mediu, epidemiile de ciumă (cunoscută ca „carăbău” sau „moartea neagră”) izbucneau ocazional după raiduri sau ierni aspre. O sursă de istorie medicală arată că în 1476, tocmai în timpul campaniei otomane împotriva lui Ştefan, Moldova a fost lovită de o epidemie de ciumă izbucnită în rândul oștilor inamice. Panica provocată de boală se adăuga pagubelor războiului – sătenii se refugiau în păduri sau munți, iar curentele de credință interpreatau molimele ca pedeapsă divină. În veacul lui Ștefan, sistemul sanitar era rudimentar: oamenii mureau frecvent de boli inflamatorii, de infecții rănilor de luptă şi de boli contagioase (gripă, variolă, etc.), fără să aibă parte de tratament adecvat. Teamă specială îi aducea sărăcăciunii lumeşti orice epidemie: chiar dacă date exacte nu avem, cronicarii de mai târziu menționează frecvent multă „moarte de boală” după conflicte militare prelungite, iar imaginea ţăranului medieval era adesea însoțită de molime care îi afectau animalele și grădinile.

Mituri și legende despre Ştefan cel Mare

Figurile eroice din trecut au generat multe mituri, iar Ştefan cel Mare nu face excepție. Istoriografia și folclorul modern au creat o imagine romantică, dar sursele istorice demonstrează adesea realitatea mai nuanțată. Iată câteva exemple:

• Mit: A construit o biserică după fiecare victorie. În mod popular se credea că fiecare bătălie câștigată avea ca urmare ctitorirea unui lăcaș de cult. Realitate: prima ctitorie importantă a fost Mănăstirea Putna, zidită după patru bătălii purtate de Ştefan, deci nu după prima victorie. Deși a ridicat peste 40 de biserici şi mănăstiri în întreaga sa domnie, acestea nu au fost ridicate automat după fiecare luptă, ci mai degrabă ca mulțumire generală către Dumnezeu. Mai mult, studiile istorice precizează că aceste biserici erau folosite în primul rând de familia domnească şi de boierii apropiați – nu erau „biserici ale poporului”, ci mai degrabă capele private ale voievodului. Cifrele concrete (44 ctitorii la 42 de războaie) arată că nu exista un raport unu-la-unu între lupte și biserici.

• Mit: A fost mereu învingător și „neînvins” în luptă. Legenda îl portretizează ca pe un conducător de invincibil. Realitate: din cele 42 de bătălii consemnate, Ştefan a pierdut cel puțin cinci confruntări importante. Printre acestea se numără pierderea Cetăţii Albă din 1484 și înfrângerea de la Pârâul Alb (Războieni) din iulie 1476. Înfrângerile demonstrează că el nu era un comandant miraculos, ci un lider om de rând, care a cunoscut și gustul eşecului – și la fiecare astfel de înfrângere avea de refăcut oastea şi redobândit suporterii.

• Mit: A avut o armată permanentă formată din ţărani. O legendă inspirată din propaganda comunistă susținea că Ştefan ar fi mobilizat ţărani în număr mare, drept „tribun al poporului” care îi pedepsea pe boieri „necredincioși”. Realitate: nu exista nicio oaste țărănească permanentă în Moldova medievală. Țăranii erau chemați la luptă doar de nevoie, ocazional, și doar cât timp se impunea; ei nu erau echipați pentru război și nu luptau cu coase sau pluguri fermecate. Istoricul Liviu Cîmpeanu subliniază că ţăranii nu puteau fi întrebuințați ca infanterie obișnuită, deoarece erau prea puțin disciplinați și pierderea lor ar fi prăbușit grav producția agricolă. Adevărata forță militară a Moldovei rămânea aceeași: boierii cu slujitorii lor și mercenarii, nu o armată ideologică de ţărani mobilizați perpetuu.

• Mit: A fost un sfânt protector al creștinătății. În mitologia populară românească, Ştefan cel Mare este numit „Sfânt” și „atlet al credinței creștine”, fiind văzut ca apărător al Europei creștine împotriva turcilor. Realitate: deși a primit laude bisericeşti pentru ctitoria sa, evidențele arată că Ştefan a purtat războaie și cu creștini (munteni, unguri, polonezi) și chiar s-a aliat cu otomanii în prima parte a domniei sale. Până în 1470, el nu i-a atacat pe otomani, ba dimpotrivă, a făcut campanii împreună cu ei în Regatul Ungariei. Imaginea lui de apărător dedicat vine mai ales din scrisorile papale de epocă şi din canonizarea postumă (1992), dar cercetătorii subliniază că motivațiile politice ale lui Ștefan erau complexe: el își urmărea independența Moldovei și consolidarea puterii sale, nu o cauză religioasă universală.

Aceste demontări nu diminuează cu nimic curajul și realizările lui Ştefan cel Mare, dar ne amintesc că istoria nu este folclor. Cronici moldoveneşti (Letopisețul Țării Moldovei al lui Grigore Ureche și alții), documente diplomatice și cercetări de specialitate (de pildă, ale istoricului Bogdan Murgescu) furnizează o imagine complexă a epocii. Viața cotidiană a oamenilor de rând era dominată de muncă asiduă şi teamă constantă faţă de dușmanii vecini, iar portretul legendar al domnitorului a fost pe alocuri rotunjit de folclor și ideologie.

Concluzii

Epoca lui Ştefan cel Mare a fost o perioadă de viață dificilă, dar plină de curaj și rezistență. Oamenii simpli trăiau în sate răsfirate, lucrând pământul și crezând cu sfințenie în obiceiuri ortodoxe, dar totodată îngroziți de pericolele lumii medievale: războaie, foamete și boli. Constant, viața lor era marcată de munte, de locuințe modeste (adesea bordeie), de vestimentație simplă din in și lână, și de un regim alimentar bazat pe cereale, legume şi produse locale. În paralel, moștenirile lui Ştefan – cetăţi apărate, ţară organizată şi lăcașuri sfinte – au alimentat legendele populare. Desființarea unor mituri, cunoscută din surse istorice riguroase, ne ajută să înțelegem mai clar cum a fost cu adevărat viața în Moldova medievală. După cum subliniază istoricul Bogdan Murgescu, războaiele au fost „costisitoare” în termeni umani: 34 din 47 de ani de domnie au fost de război, aducând Marii Moldove provocări uriașe. În ciuda suferinței, această perioadă a rămas memorabilă prin dovada de curaj a populației și prin moștenirea cultural-religioasă importantă pe care Ştefan cel Mare a lăsat-o urmașilor.