Religia dacilor, un popor traco-getic care a locuit teritoriile actualei Românii și zone învecinate în antichitate, reprezintă un capitol fascinant al istoriei europene. Puținele surse scrise, provenite în mare parte de la autori greci și romani, ne oferă o imagine fragmentară, dar intrigantă, asupra panteonului lor. În centrul acestei religii stau doi zei principali: Gebeleizis, asociat cu cerul și fulgerele, și Zamolxis (sau Zalmoxis), legat de imortalitate și viața de după moarte. Întrebarea dacă unul dintre ei este “adevăratul” zeu suprem al dacilor a stârnit dezbateri printre istorici, filologi și arheologi de secole. Acest articol explorează sursele antice, interpretările moderne și posibilele evoluții ale cultului dacic, încercând să clarifice această enigmă.

Ilustrație artistică a lui Gebeleizis, zeul fulgerului dacic.

Gebeleizis: Zeul cerului și al furtunilor

Gebeleizis apare în scrierile lui Herodot, părintele istoriei, în “Istorii” (Cartea IV, capitolele 93-96), scrise în secolul al V-lea î.Hr. Potrivit lui Herodot, geții (un termen folosit pentru dacii din regiunea Dunării inferioare) credeau în nemurirea sufletului și considerau că cei morți se alătură unui zeu numit Zalmoxis, dar unii îl numeau Gebeleizis. Acest zeu este descris ca un divinitate cerească, asociată cu tunetele, fulgerele și ploile. Numele său derivă probabil din rădăcini indo-europene legate de “cer” sau “pământ”, iar unii lingviști îl leagă de cuvinte precum “ghebele” (fulger) în limbi tracice.

Gebeleizis este adesea comparat cu Zeus al grecilor sau cu Jupiter al romanilor, fiind un zeu al cerului întunecat și al manifestărilor naturale violente. Dacii, un popor războinic, credeau că în timpul furtunilor, zeii lor luptau cu cei ai dușmanilor. Ca ritual, ei trăgeau săgeți spre cer pentru a-l ajuta pe Gebeleizis să învingă norii și furtunile inamice. Atributul său principal era vulturul, simbol al cerului și al puterii divine. În unele interpretări, Gebeleizis reprezintă aspectul celestial al divinității, în contrast cu un zeu mai “pământesc” precum Zamolxis.

Surse ulterioare, precum cele din perioada romană, sugerează că Gebeleizis era venerat ca zeu suprem în perioadele timpurii ale religiei dacice. De exemplu, în discuții pe forumuri istorice și articole academice, el este descris ca divinitatea principală înainte de ascensiunea cultului lui Zamolxis. Arheologia susține această idee prin artefacte care înfățișează motive solare și cerești, cum ar fi fulgere stilizate pe vase sau arme dacice. Totuși, lipsa inscripțiilor directe face ca rolul său să rămână speculativ.

Zamolxis: Profetul deificat și zeul imortalității

Zamolxis, sau Zalmoxis în varianta greacă, este cel mai bine documentat zeu dacic, tot datorită lui Herodot. Potrivit istoricului grec, Zamolxis era inițial un om, un sclav al lui Pitagora pe insula Samos, care a învățat doctrinele filozofului despre nemurirea sufletului. Eliberat și îmbogățit, s-a întors în țara sa, unde a predicat imortalitatea și a dispărut într-o peșteră timp de trei ani, reapărând apoi ca un zeu. Această poveste are elemente euhemeriste (explicații raționale pentru mituri), dar reflectă credința dacilor în reîncarnare și viața de după moarte.

Reprezentare artistică a lui Zamolxis, înconjurat de lupi, simbol al dacilor.

Numele Zamolxis derivă din “zamol” (pământ) în limba dacică, sugerând o legătură cu lumea subterană și fertilitatea. El era zeul vieții și al morții, garantând sufletelor drepților un loc în lumea de dincolo. Dacii sărbătoreau un festival la fiecare patru ani în onoarea sa, trimițând un mesager uman spre Zamolxis prin sacrificiu – o practică ce subliniază credința lor în nemurire. Platon, în dialogul “Charmides”, îl descrie pe Zamolxis ca un mare vindecător holistic, care trata atât corpul, cât și sufletul.

În perioada târzie a regatului dacic, sub Burebista (secolul I î.Hr.), cultul lui Zamolxis a devenit dominant, transformând religia dacilor într-o formă de henoteism sau chiar monoteism primitiv. Zamolxis era venerat ca zeu suprem, iar preoții săi (tarabostes) controlau societatea, legând religia de puterea politică. Arheologia, inclusiv descoperirile din munții Orăștiei (Sarmizegetusa Regia), sugerează temple dedicate lui, cu motive legate de lupi și șerpi – simboluri ale imortalității și protecției.

Comparație și dezbatere: Sunt ei același zeu?

Dezbaterea centrală este dacă Gebeleizis și Zamolxis reprezintă două entități distincte sau aspecte ale aceluiași zeu. Herodot sugerează o echivalență, spunând că “unii îl numesc Gebeleizis”. Unii istorici, precum Mircea Eliade, văd aici un sincretism: Gebeleizis ca zeu ceresc și Zamolxis ca hipostază chthonică (subterană), formând o divinitate duală similară cu alte mitologii indo-europene.

Alte surse indică o evoluție temporală: Gebeleizis era zeul suprem în perioadele arhaice, asociat cu cerul și războiul, dar a fost înlocuit treptat de cultul lui Zamolxis, influențat de idei pitagoreice sau locale despre imortalitate. Această schimbare ar putea reflecta transformări sociale, cum ar fi centralizarea puterii sub preoți-profeți. În mitologia modernă reconstruită, Zamolxis este adesea prezentat ca zeu suprem, iar Gebeleizis ca un predecesor sau aspect secundar.

Argumente pentru Gebeleizis ca zeu suprem:

• Asocierea cu cerul și fulgerele, tipică zeilor supremi în mitologiile indo-europene.
• Ritualuri războinice care îl implică direct.
• Posibila legătură cu Belenos, un zeu celtic similar, sugerând o vechime mai mare.

Argumente pentru Zamolxis:

• Dominanța în sursele târzii și în arheologie.
• Rolul central în credința în imortalitate, esențială pentru identitatea dacică.
• Transformarea religiei spre monoteism sub influența sa.

Nu există un “adevărat” zeu suprem universal; depinde de perioadă. În antichitatea timpurie, Gebeleizis pare dominant, dar în era dacică clasică, Zamolxis preia rolul principal.

Pictură dintr-un mormânt tracic, posibil legată de miturile dacice.

Concluzie

Religia dacilor, cu accent pe imortalitate și legătura cu natura, reflectă un popor spiritual și rezilient. Gebeleizis și Zamolxis nu sunt rivali, ci probabil fațete ale unei divinități complexe, evoluând odată cu societatea. Dacă ar fi să alegem un “zeu suprem” bazat pe surse, Zamolxis pare să fi dominat în perioada de glorie a Daciei, dar Gebeleizis reprezintă rădăcinile arhaice. Studii viitoare, poate prin noi descoperiri arheologice, ar putea clarifica mai mult această moștenire misterioasă, care influențează și azi folclorul românesc.