Vlad Țepeș, cunoscut și sub numele de Vlad Drăculea sau Vlad al III-lea, rămâne una dintre cele mai enigmatice și controversate figuri din istoria românească. Domnitor al Țării Românești în perioadele 1448, 1456-1462 și 1476, el este adesea asociat cu metodele sale crude de pedepsire a dușmanilor, care i-au adus supranumele de “Țepeș”. Totuși, dincolo de legendele despre cruzimea sa, Vlad a fost un strateg abil, care a încercat să consolideze puterea internă și să reziste presiunilor otomane. Una dintre deciziile sale cheie a fost mutarea centrului administrativ al țării de la Târgoviște la București, un act care a marcat începutul ascensiunii orașului ca viitoare capitală a României. Dar ce l-a determinat pe acest voievod să ia o astfel de hotărâre? Articolul de față explorează motivele istorice, strategice și politice din spatele acestei mutări, bazându-ne pe surse documentare și interpretări ale istoricilor.
Contextul istoric al Țării Românești în secolul al XV-lea
Pentru a înțelege decizia lui Vlad Țepeș, este esențial să ne întoarcem la situația geopolitică a epocii. Țara Românească, sau Valahia, era un principat vasal Imperiului Otoman, dar și sub influența Regatului Ungariei și a Transilvaniei. Capitala tradițională era la Târgoviște, un oraș fortificat în zona subcarpatică, ales pentru poziția sa defensivă naturală, protejată de munți și păduri. Târgoviște fusese centrul administrativ încă din vremea lui Mircea cel Bătrân (1386-1418), bunicul lui Vlad, și oferea o bază sigură împotriva invaziilor.
Vlad Țepeș a urcat pe tron în 1456, cu sprijinul otomanilor, dar rapid și-a manifestat independența, refuzând să plătească tributul și lansând campanii militare împotriva Porții. Domnia sa a fost marcată de conflicte interne cu boierii, care adesea complotau cu puterile vecine, și de amenințări externe din partea otomanilor și a ungurilor. În acest context instabil, Vlad a căutat să-și consolideze puterea prin reforme administrative și militare, inclusiv prin dezvoltarea unor noi centre de putere.
Primul document emis de Vlad din București datează din 20 septembrie 1459, un hrisov prin care confirma proprietăți boierilor. Acest act marchează începutul utilizării Bucureștiului ca reședință princiară. Deși nu există o declarație explicită de mutare a capitalei, istoricii consideră că Vlad a transformat Bucureștiul într-un centru administrativ alternativ, construind Curtea Veche – o fortăreață care avea să devină nucleul orașului modern.
Motivele strategice: Apărare și control asupra teritoriului
Unul dintre principalele motive care l-au împins pe Vlad să se orienteze spre București a fost poziția sa geografică favorabilă. Situat în câmpia Dunării, Bucureștiul oferea acces rapid la fluviu, care era o linie vitală de comerț și o frontieră naturală împotriva otomanilor. Spre deosebire de Târgoviște, care era mai izolată în nord, Bucureștiul permitea supravegherea directă a graniței sudice, unde amenințarea otomană era constantă.
Istoricii sugerează că Vlad a folosit Bucureștiul ca bază pentru operațiunile sale militare din iarna 1461-1462, când a lansat atacuri fulgerătoare împotriva garnizoanelor otomane de la sud de Dunăre. Aceste raiduri, descrise în scrisorile sale către regele Ungariei, au implicat traversarea fluviului înghețat și arderea satelor otomane, demonstrând nevoia unei baze logistice apropiate. Mutarea la București i-a permis lui Vlad să mobilizeze rapid trupe și resurse, transformând orașul într-un punct strategic pentru rezistența antiotomană.
Mai mult, Bucureștiul era situat la intersecția drumurilor comerciale care legau Transilvania de Dunăre, facilitând comerțul și taxele vamale. Vlad, un administrator eficient, a investit în infrastructură, construind drumuri și fortificații pentru a spori veniturile statului. Curtea Veche, ridicată sub domnia sa, nu era doar o reședință, ci o fortăreață cu ziduri groase, turnuri și beciuri, capabilă să reziste asediilor.
Motive politice: Conflicte interne și relații externe
Pe plan intern, Vlad se confrunta cu o nobilime turbulentă, care adesea se alia cu dușmanii externi. Târgoviște era asociată cu vechile elite boierești, iar mutarea la București putea fi văzută ca o încercare de a scăpa de influența lor și de a crea un nou centru de putere, mai ușor de controlat. După masacrul boierilor din 1457, când Vlad a pedepsit trădătorii prin tragere în țeapă, el a promovat o nouă clasă de slujitori loiali, iar Bucureștiul putea servi ca bază pentru aceștia.
Relațiile cu Transilvania și Ungaria au jucat un rol crucial. Vlad avea legături complicate cu Mihai Szilágyi, guvernatorul Transilvaniei, unchiul său matern. Conflicte incipiente cu Szilágyi au permis unor boieri valahi să caute refugiu în Transilvania, ceea ce l-ar fi determinat pe Vlad să se distanțeze de nord și să se apropie de sud. Mutarea la București putea fi un semnal de prietenie față de Transilvania, dar și o măsură de precauție împotriva unor posibile invazii dinspre nord.
Paradoxal, deși Vlad era un inamic declarat al otomanilor, unii istorici speculează că mutarea ar fi putut fi influențată de presiuni otomane indirecte. Totuși, sursele indică opusul: Vlad, “cel mai înverșunat dușman al turcului”, a ales Bucureștiul tocmai pentru a fi mai aproape de frontiera otomană, pregătindu-se pentru confruntări. După atacul nocturn din 1462 împotriva taberei lui Mehmed al II-lea, lângă Târgoviște, Vlad s-a retras, dar Bucureștiul rămânea un punct cheie.
Impactul mutării și moștenirea lui Vlad
Deși mutarea nu a fost permanentă – după căderea lui Vlad în 1462, capitala s-a întors la Târgoviște sub succesorii săi –, ea a pus bazele dezvoltării Bucureștiului. Orașul a devenit capitală oficială abia în 1659, sub Gheorghe Ghica, din ordin otoman, pentru a fi mai ușor controlabil dinspre Dunăre. Totuși, contribuția lui Vlad este recunoscută: el a transformat un sat modest într-un centru urban, cu piețe, biserici și fortificații.
În concluzie, decizia lui Vlad Țepeș de a muta centrul puterii la București a fost dictată de o combinație de factori strategici, militari și politici. Poziția geografică, nevoia de control asupra graniței otomane și dorința de a scăpa de intrigile boierești au fost elemente cheie. Această mutare reflectă viziunea unui domnitor care, în ciuda cruzimii sale legendare, a fost un reformator vizionar, contribuind la formarea statului român modern. Astăzi, ruinele Curții Vechi stau mărturie a ambițiilor sale, amintindu-ne că istoria lui Vlad este mult mai nuanțată decât miturile vampirice care îl înconjoară.
