Ștefan cel Mare, unul dintre cei mai emblematici domnitori ai Moldovei, rămâne o figură centrală în istoria românilor, celebrat pentru vitejia sa și pentru luptele purtate împotriva otomanilor. Totuși, în spatele eroului național se ascunde o poveste familială învăluită în mister și mituri, în special în ceea ce privește mama sa, Maria Oltea. Cunoscută popular ca “Doamna Oltea” sau “Muma lui Ștefan”, figura ei a fost romantizată de poeți și cronicari, dar sursele istorice oferă o imagine mult mai modestă și mai puțin dramatică. Acest articol explorează cine a fost Maria Oltea în realitate, separând faptele documentate de legendele care au supraviețuit secolelor.
Originea și viața timpurie a Mariei Oltea
Maria Oltea, născută probabil în jurul anului 1405-1407, provenea dintr-o familie boierească modestă, fără a se cunoaște cu certitudine detaliile ascendenței sale. Ipotezele istorice variază: unii cercetători o plasează în Țara Românească, în regiunea Olteniei, unde numele “Oltea” ar deriva de la râul Olt, sugerând că Bogdan al II-lea, tatăl lui Ștefan, ar fi întâlnit-o acolo în timpul unui refugiu politic. O altă teorie, mai recentă, o consideră originară din Moldova, din zona “Olteni” – un teritoriu din sudul țării, populat de migranți din secolul al XIV-lea, posibil din jurul Trotușului sau Bacăului. Aceste speculații sunt bazate pe lipsa documentelor familiale, multe dintre ele distruse într-un incendiu din 1472.
Înainte de a-l cunoaște pe Bogdan al II-lea, Maria Oltea fusese căsătorită cu un boier necunoscut din Bacău, din această uniune rezultând cinci copii: Ioachim (care a devenit călugăr), Ion, Cârstea, Maria (căsătorită ulterior cu Șendrea) și Sora. Căsătoria cu Bogdan al II-lea, estimată în jurul anului 1440, nu a fost niciodată oficializată, ceea ce a dus la speculații privind legitimitatea lui Ștefan, născut probabil între 1433 și 1436. Bogdan însuși era un fiu nelegitim al lui Alexandru cel Bun, iar lipsa titlului de “doamnă” sau “cneghină” pentru Oltea sugerează o origine modestă și o uniune neacceptată pe deplin de curtea domnească.
După urcarea lui Bogdan al II-lea pe tronul Moldovei în 1449, familia a trăit o perioadă scurtă de stabilitate, încheiată brusc în 1451, când Bogdan a fost asasinat de fratele său, Petru Aron. Maria Oltea a fost nevoită să fugă cu Ștefan și ceilalți copii, refugiindu-se probabil în Transilvania sau Țara Românească pentru șase ani. În această perioadă de exil, ea a jucat un rol esențial în educația lui Ștefan, insuflându-i valori precum vitejia și determinarea, deși sursele istorice nu oferă detalii precise despre influența ei zilnică.
În 1457, cu sprijinul lui Vlad Țepeș, Ștefan a preluat tronul Moldovei, iar Maria Oltea s-a retras treptat din viața publică, alegând să se călugărească spre sfârșitul vieții – o practică obișnuită în familiile domnești medievale. Ea a influențat unele decizii politice ale fiului său, inclusiv construirea bisericii din Borzești în 1493-1494, dedicată strămoșilor.
Moartea și moștenirea istorică
Maria Oltea a murit la 4 noiembrie 1465 (sau 1464, după unele surse), la vârsta de aproximativ 54-57 de ani. A fost înmormântată inițial la schitul Sfântul Nicolae din Poiana Siretului, iar ulterior osemintele ei au fost mutate la Mănăstirea Probota din Dolhasca. Piatra funerară, descoperită în 1904, poartă inscripția: “Acesta este mormântul roabei lui Dumnezeu Oltea, mama domnului Io Ștefan voievod, care a murit în anul 6973 noiembrie 4”, fără a menționa titlul de “doamnă”, ceea ce subliniază statutul ei modest.
Moștenirea ei istorică este una discretă: nu apare în cronici majore, probabil din cauza lipsei de documente sau a statutului neoficial. Totuși, Ștefan a onorat-o prin ctitorii, precum biserica de la Căpriana din 1494, posibil în memoria ei.
Legendele și miturile din jurul “Mumei lui Ștefan”
Imaginea populară a Mariei Oltea este dominată de legende, propagate de cronicari precum Grigore Ureche, Dimitrie Cantemir și mai ales Ion Neculce, care au transformat-o într-o figură eroică, înțeleaptă și autoritară. Cea mai celebră narațiune este cea din poezia “Muma lui Ștefan cel Mare” de Dimitrie Bolintineanu, publicată în 1865, inspirată dintr-un fragment din “O samă de cuvinte” a lui Neculce. În această legendă, după înfrângerea de la Războieni (1475) împotriva otomanilor, Ștefan se refugiază la cetatea Neamțului (sau Sucevei, în variante), iar mama sa îi refuză intrarea, spunându-i: “De ești tu acela, nu-ți sunt mamă eu!”, obligându-l să se întoarcă și să obțină victoria la Podul Înalt.
Aceste povești, amplificate în perioada comunistă pentru a servi propagandei naționaliste, o prezintă ca o mamă sacrificatoare, curajoasă și decisivă în momente critice. Tradițiile orale o mențin vie chiar și după moartea ei, atribuindu-i roluri în evenimente din 1476, influențând deciziile lui Ștefan.
Între legendă și realitate: Diferențele esențiale
Legendele sunt departe de faptele istorice. Maria Oltea a murit cu peste un deceniu înainte de bătălia de la Războieni (1475), deci nu putea participa la evenimentele descrise. Nu trăia în cetăți fortificate, ci într-o obște monahală, și căsătoria ei modestă nu i-a conferit un rol public proeminent. Miturile, contaminate de tradiții medievale și orale, au adăugat straturi dramatice pentru a glorifica figura maternă, dar sursele documentare – hrisoave și inscripții – o arată ca o femeie obișnuită, cu o influență discretă asupra educației fiului ei.
Istoricii moderni, precum Nicolae Iorga, Ștefan Gorovei sau Andrei Eșanu, subliniază că lipsa surselor face imposibilă o biografie completă, dar confirmă că Ștefan era posibil un copil nelegitim, ceea ce adaugă un strat de complexitate la ascensiunea sa. Legendele servesc ca expresie a conștiinței populare, transformând-o pe Oltea într-un simbol al maternității eroice, dar realitatea o plasează în umbra istoriei medievale.
Concluzie
Maria Oltea rămâne o enigmă a istoriei românești: o mamă devotată, dar modestă, a cărei viață reală a fost eclipsată de mituri romantice. În timp ce legendele o înalță la statutul de eroină națională, faptele istorice o dezvăluie ca o femeie obișnuită prinsă în vârtejul politic al epocii. Studiul ei ne amintește de granița fragilă dintre adevăr și ficțiune în istorie, invitându-ne să apreciem nu doar eroii, ci și figurile din umbră care i-au modelat. Prin ctitoriile fiului său și prin memoria populară, Oltea continuă să trăiască, un pod între legendă și realitate.
