Cum a devenit Avram Iancu „înger şi demon“ al Revoluţiei din 1848 – 1849. Controversele războiului civil care a scăldat Transilvania în sânge

Avram Iancu, născut în 1824 în Vidra de Sus, a fost un avocat și lider revoluționar transilvănean care a devenit una dintre figurile emblematice ale Revoluției de la 1848-1849. Supranumit “Craiul Munților” pentru conducerea moților din Apuseni, Iancu a simbolizat lupta românilor pentru drepturi naționale și sociale într-o perioadă marcată de conflicte etnice și politice intense. Totuși, moștenirea sa este controversată: pentru români, el este un erou național, un “înger” al libertății, în timp ce pentru maghiari, acțiunile sale militare l-au transformat într-un “demon” al violenței și al masacrelor. Acest dualism reflectă complexitatea războiului civil din Transilvania, unde aspirațiile naționale au degenerat în atrocități reciproce, scăldând regiunea în sânge.

Contextul istoric al Revoluției din Transilvania

Revoluția de la 1848-1849 a fost parte a valului de mișcări revoluționare care au cuprins Europa, inspirate de idealurile libertății, egalității și naționalismului. În Transilvania, aflată sub dominația Imperiului Habsburgic și integrată în Regatul Ungariei, conflictele au fost exacerbate de diversitatea etnică: maghiari, români (majoritari demografic, dar oprimați social), sași, secui și alții. Maghiarii, conduși de figuri precum Lajos Kossuth, cereau independența față de Viena și unirea Transilvaniei cu Ungaria, promovând un naționalism care ignora adesea cererile altor etnii.

Românii, reprezentați de intelectuali precum Simion Bărnuțiu, Andrei Șaguna și Avram Iancu, au organizat adunări masive la Blaj în mai și septembrie 1848, cerând recunoașterea națiunii române, egalitatea religioasă (ridicarea ortodoxiei la rang egal cu alte confesiuni), limba română în administrație și abolirea iobăgiei. Inițial, existau tentative de cooperare între liberalii maghiari și români, dar eșecul negocierilor a dus la alianța românilor cu austriecii imperiali împotriva revoluționarilor maghiari. Pe 29 mai 1848, Dieta Transilvaniei a votat unirea cu Ungaria, decizie contestată vehement de români și sași, care au văzut-o ca o încălcare a drepturilor lor.

Rolul lui Avram Iancu în revoluție

Avram Iancu, absolvent de drept la Cluj, s-a implicat activ în mișcarea românească. El a fost ales prefect al Legiunii Auraria Gemina, o formațiune militară formată din moți și țărani români din Munții Apuseni. Sub comanda sa, aceste trupe au luptat alături de armata austriacă împotriva insurgenților maghiari, conduși de generali precum Józef Bem. Iancu a organizat rezistența în zone muntoase, transformând Apusenii într-o fortăreață impenetrabilă. Până în aprilie-mai 1849, forțele românești sub Iancu numărau aproximativ 70.000 de oameni înarmați, retrăgându-se în Carpații Occidentali după victorii maghiare inițiale, dar rămânând o amenințare constantă.

Iancu nu a fost doar un strateg militar, ci și un lider politic. În iulie 1849, el scria: „Fraților! Credeţi-ne nouă că noi prealuminat vedem şi prea hotărât credem, că în aceste două Patrii surori, maghiarul de existenţă şi viitor nu poate vorbi fără român, nici românul fără maghiar. Amândouă părţile, vedem că pericolul ne ameninţă, încă de aproape, şi totuşi nu ne putem înţelege.” Această declarație reflectă viziunea sa asupra unei posibile coexistențe, dar realitatea războiului a fost alta.

Evenimente cheie și controversele războiului civil

Războiul civil din Transilvania a fost marcat de violențe extreme de ambele părți. În toamna lui 1848, avansul austriac susținut de insurgenții români a dus la masacre în localități maghiare precum Zalatna, Gerendkeresztúr sau Gyulafehérvár, unde mii de civili maghiari au fost uciși. Un episod central în controversa legată de Iancu este Bătălia de la Abrud (Abrudbánya) din mai 1849. Guerrilla maghiară condusă de Imre Hatvani, cu circa 1.000-2.000 de oameni, a atacat Abrudul, încălcând un armistițiu propus de români. Forțele lui Iancu au contraatacat pe 9 mai, ducând la masacrul a aproximativ 2.000 de maghiari, inclusiv civili, și incendierea caselor ungurești. Iancu raporta: „Oraşul luase foc din cauza împuşcăturilor. Acum însă glotaşii înfuriaţi dădură foc celor mai multe case ungureşti. Din toate părţile se cerea trădătorul Dragoş – astfel îi zice poporul. El fu găsit într-un beciu, târât afară şi rupt în bucăţi.” O săptămână mai târziu, un nou atac al lui Hatvani a rezultat în peste 2.500 de morți maghiari, iar în răzbunare, românii au masacrat aproximativ 5.000 de civili maghiari.

Atrocitățile nu au fost unilaterale. Maghiarii au comis crime împotriva românilor, cum ar fi spânzurarea a numeroși țărani în Hațeg sau uciderea bătrânilor și femeilor. Preotul Beniamin Densușianu relata: „Când am intrat escortat în Haţeg, în marginea oraşului către Toteşti, am văzut spânzuraţi în furcile de lângă drumuri o mulţime de români, fără nicio lege şi fără niciun drept.” Iancu descria cruzimi: „Cruzimile comise de duşmanul barbar cu această ocazie sunt în adevăr înspăimântătoare. Nu a fost de ajuns că asasinau fără milă bătrâni şi femei nevinovate, ei puneau la piepturile reci ale mamelor ucise copii de ţâţă pentru a-i omorî încetul cu încetul.”

Aceste evenimente au escaladat ura etnică, transformând revoluția într-un război civil sângeros, cu intervenția rușilor și austriecilor decisivă în înfrângerea maghiarilor la Világos în august 1849.

Perspectiva română: Iancu, îngerul libertății

Pentru români, Avram Iancu este un erou legendar, simbol al rezistenței împotriva opresiunii. Istoricii români, precum Silviu Dragomir, îl descriu ca „reprezentantul cel mai de seamă al revoluţiei române transilvănene şi un veritabil erou al poporului, ale cărui virtuţi le-a făcut să strălucească peste veacuri ca o pildă vie urmaşilor iubitori de patrie.” El a luptat pentru drepturi egale, abolirea iobăgiei și recunoașterea națională, murind în sărăcie în 1872, la Baia de Criș, după ani de boală mintală cauzată probabil de traumele războiului. Moștenirea sa este celebrată în România ca un martir al unității naționale.

Perspectiva maghiară: Iancu, demonul masacrelor

Din perspectiva maghiară, Iancu este văzut ca un criminal de război, responsabil de masacrele asupra civililor. John Paget, un susținător maghiar, nota: „A fost simţită cu mare întristare intrarea trimufală a bandelor de români, ai căror conducători, Avram Iancu, Moga, Micaş, dar şi ceilalţi, călăreau alături de colonelul Urban şi de un alai de ofiţeri imperiali. Aceştia erau asasinii maghiarilor neînarmaţi şi jefuitorii oraşelor şi satelor maghiare.” În narațiunea maghiară, acțiunile lui Iancu sunt parte a unei coaliții anti-maghiară susținută de Viena și Moscova, care a zdrobit aspirațiile de independență. Masacrele de la Abrud și alte localități sunt evidențiate ca exemple de barbarie, iar alianța sa cu austriecii este considerată trădare față de idealurile revoluționare europene.

Observatori externi, precum Andrew Paton, atribuiau violențele eșecului maghiarilor de a satisface cererile românești juste, sugerând că o reconciliere timpurie ar fi prevenit haosul: „Dacă aceste cereri drepte, raţionale şi îndreptăţite ale românilor ar fi fost satisfăcute cu anticipaţie (…), sfâşietoarele scene care au pustiit Transilvania nu s-ar fi petrecut niciodată.”

Concluzie: O moștenire duală în istoria comună

Avram Iancu a devenit „înger şi demon“ datorită contextului polarizat al Revoluției din 1848-1849, unde eroismul unei părți era teroarea celeilalte. Războiul civil a lăsat în urmă zeci de mii de morți și o moștenire de resentimente etnice, dar și lecții despre importanța dialogului național. Astăzi, în era reconcilierii europene, figura lui Iancu invită la o analiză echilibrată, recunoscând atât curajul său, cât și costurile umane ale conflictului. Istoria Transilvaniei ne amintește că naționalismul poate uni, dar și distruge, iar pacea se construiește pe înțelegere reciprocă.