Biblia reprezintă una dintre cele mai influente cărți din istoria umanității, servind ca fundament spiritual pentru iudaism și creștinism, și influențând culturi, legi și literaturi de-a lungul mileniilor. Însă întrebarea despre cine a scris Biblia și în ce perioadă a fost redactată nu are un răspuns simplu, deoarece Biblia nu este o singură carte scrisă de un autor unic, ci o colecție de texte compuse de multiple persoane, peste o perioadă extinsă de timp. Ea cuprinde Vechiul Testament (sau Biblia Ebraică) și Noul Testament, fiecare cu istorii distincte de compunere și compilare. În acest articol, vom explora perspectivele tradiționale și cele academice moderne, bazându-ne pe cercetări istorice și biblice, pentru a oferi o imagine comprehensivă.

Originea și structura Bibliei

Biblia, așa cum o cunoaștem astăzi, este o antologie de 66 de cărți (în canonul protestant; catolicii și ortodocșii includ cărți suplimentare numite deuterocanonice). Aceste cărți au fost scrise de aproximativ 40 de autori diferiți, provenind din medii variate – de la păstori și regi, la profeți, apostoli și scribi. Procesul de redactare s-a întins pe o perioadă de aproximativ 1.500 de ani, începând din jurul anului 1400 î.Hr. și încheindu-se în secolul I d.Hr. Spre deosebire de alte texte religioase antice, Biblia prezintă o unitate tematică remarcabilă, centrată pe relația dintre Dumnezeu și omenire, de la creație până la mântuire.

Din punct de vedere istoric, Biblia a fost transmisă inițial oral, apoi transcrisă pe pergamente, papirusuri și, mai târziu, tipărită. Compilarea sa finală ca și canon (lista oficială de cărți) a avut loc în secolele ulterioare scrierii textelor individuale. Perspectivele tradiționale atribuie autorii unor figuri biblice specifice, în timp ce savanții moderni, folosind metode critice precum analiza lingvistică și arheologică, sugerează adesea autori multipli și redactări succesive.

Vechiul Testament: O colecție ebraică antică

Vechiul Testament, cunoscut și ca Tanakh în iudaism, cuprinde 39 de cărți în canonul protestant și este scris în principal în ebraică, cu porțiuni în aramaică. Redactarea sa a început probabil în jurul anului 1200-1400 î.Hr. și s-a încheiat în jurul anului 165 î.Hr.

Autori tradiționali și perioade

Tradiția iudaică și creștină atribuie multe cărți unor figuri proeminente:

• Pentateuhul (primele cinci cărți: Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri, Deuteronomul): Atribuit lui Moise, care ar fi trăit în jurul anilor 1400-1200 î.Hr. Aceste texte descriu creația lumii, istoria patriarhilor (Avraam, Isaac, Iacov) și exodul evreilor din Egipt.
• Cărțile istorice (Iosua, Judecători, Samuel, Regi etc.): Atribuite unor profeți sau scribi, scrise între secolele XI-VI î.Hr., acoperind perioada de la cucerirea Canaanului până la exilul babilonian.
• Cărțile profetice: Autori precum Isaia (secolul VIII î.Hr.), Ieremia (secolul VII-VI î.Hr.) și Daniel (secolul VI î.Hr., deși unii savanți datează cartea mai târziu).
• Scrierile poetice și de înțelepciune (Psalmi, Proverbe, Iov): Atribuite lui David (Psalmi, secolul X î.Hr.), Solomon (Proverbe, secolul X î.Hr.) și alții.

Ultimele cărți, precum Maleahi sau cărțile deuterocanonice (ca Tobit sau Macabei), au fost scrise în perioada elenistică, între secolele III-I î.Hr.

Perspective academice moderne

Savanții moderni, prin ipoteza documentară (dezvoltată în secolul XIX de Julius Wellhausen), sugerează că Vechiul Testament a fost compus din mai multe surse independente, redactate și combinate de-a lungul timpului. De exemplu:

• Sursa J (Yahwist): Scrisă în jurul anului 950 î.Hr., în regatul Iuda, cu un stil narativ viu.
• Sursa E (Elohist): Din jurul anului 850 î.Hr., în regatul Israel, accentuând aspecte morale.
• Sursa D (Deuteronomist): Secolul VII î.Hr., legată de reformele regelui Iosia.
• Sursa P (Sacerdotală): Post-exil, secolul VI-V î.Hr., cu focus pe ritualuri.

Aceste surse au fost combinate de redactori (cum ar fi Ezra în secolul V î.Hr.) pentru a forma textul final. Arheologia susține că multe evenimente descrise au rădăcini istorice, dar unele detalii pot fi legendare sau adaptate.

Canonul evreiesc a fost finalizat probabil la Conciliul de la Jamnia (aprox. 90 d.Hr.), deși procesul a început mai devreme.

Noul Testament: Texte creștine timpurii

Noul Testament cuprinde 27 de cărți, scrise în greaca koine, și descrie viața lui Isus Cristos, învățăturile sale și dezvoltarea bisericii creștine timpurii. Redactarea sa a avut loc într-o perioadă relativ scurtă, între aproximativ 50 și 100 d.Hr.

Autori și perioade

Cele patru Evanghelii (Matei, Marcu, Luca, Ioan) sunt anonime în manuscrise, dar tradiția le atribuie apostolilor sau asociaților lor:

• Marcu: Scrisă în jurul anului 70 d.Hr., probabil de Marcu, un companion al lui Petru, fiind cea mai veche Evanghelie.
• Matei și Luca: Între 80-90 d.Hr., bazate parțial pe Marcu și o sursă comună numită Q.
• Ioan: Aproximativ 90-100 d.Hr., atribuit apostolului Ioan.

Alte cărți:

• Faptele Apostolilor: Scrisă de Luca, în jurul anului 80-90 d.Hr.
• Epistolele pauline: 13 epistole atribuite apostolului Pavel, scrise între 50-60 d.Hr. (ex: Romani, Corinteni), deși unele (ca Pastoralele) pot fi pseudonime.
• Epistole generale: Atribuite lui Petru, Iacov, Iuda și Ioan, scrise între 60-100 d.Hr.
• Apocalipsa: Atribuită lui Ioan, în jurul anului 95 d.Hr.

Savanții moderni confirmă că multe texte au fost scrise de martori oculari sau de cei care i-au cunoscut, dar unele au fost editate ulterior. Noul Testament reflectă contextul istoric al Imperiului Roman, cu persecuții și răspândirea creștinismului.

Canonul Noului Testament a fost stabilit oficial la Sinoadele din secolele III-IV (ex: Sinodul de la Cartagina, 397 d.Hr.), deși liste similare existau mai devreme.

Influențe și transmisie

Deși Biblia a fost scrisă de oameni, tradiția creștină o consideră inspirată divin, cu Dumnezeu ca autor suprem. Textele au fost influențate de culturi învecinate (egipteană, mesopotamiană, greacă), dar își păstrează unicitatea.

Transmisia Bibliei implică mii de manuscrise antice (ex: Manuscrisele de la Marea Moartă pentru Vechiul Testament, Codex Sinaiticus pentru Noul), care demonstrează o fidelitate remarcabilă, cu variații minore rezolvate prin critică textuală.

Concluzie

Biblia nu a fost scrisă de un singur autor, ci de o multitudine de indivizi – profeți, apostoli și scribi – peste aproximativ 1.500 de ani, de la secolul XIV î.Hr. până la sfârșitul secolului I d.Hr. Perspectivele tradiționale subliniază autori biblici specifici, în timp ce cercetarea academică evidențiază un proces complex de compunere și redactare. Indiferent de abordare, Biblia rămâne o operă fundamentală, oferind insights profunde despre istorie, morală și spiritualitate. Pentru o înțelegere mai profundă, se recomandă consultarea surselor primare și studiilor biblice contemporane.