Vlad al III-lea, cunoscut sub numele de Vlad Țepeș sau Dracula, rămâne una dintre cele mai controversate și fascinante figuri din istoria românească. Voievod al Țării Românești în trei rânduri (1448, 1456-1462 și 1476), el s-a remarcat prin cruzimea sa față de dușmani, în special față de Imperiul Otoman, pe care l-a înfruntat cu o ferocitate legendară. Metodele sale de pedeapsă, precum trasul în țeapă, i-au adus o reputație terifiantă, dar și admirație în rândul aliaților europeni care vedeau în el un apărător al creștinătății. Totuși, moartea sa violentă și tratamentul postmortem aplicat de otomani reprezintă un capitol sumbru, marcat de umilință și batjocură, menit să ștergă orice urmă de glorie a “Dracului” valah.
Contextul istoric al morții lui Vlad Țepeș
Pentru a înțelege umilința la care a fost supus Vlad după moarte, este esențial să ne întoarcem la evenimentele care au dus la sfârșitul său. În 1476, Vlad revine pe tronul Țării Românești cu sprijinul lui Ștefan cel Mare al Moldovei și al regelui Ungariei, Matia Corvin. Scopul era să reia lupta împotriva otomanilor, care controlau indirect regiunea prin vasali loiali. Însă, alianțele fragile și trădările interne l-au slăbit rapid.
Moartea sa a survenit la sfârșitul lunii decembrie 1476 sau începutul lui ianuarie 1477, în apropiere de Snagov, într-o confruntare cu forțele susținute de otomani, conduse de Basarab Laiotă cel Bătrân, un rival al lui Vlad. Armata lui Vlad, compusă din aproximativ 2.000 de oameni, a fost încolțită și distrusă de o forță inamică de circa 4.000 de soldați. Detaliile exacte ale morții rămân învăluite în mister și legende. Unele surse vorbesc despre un asasin turc deghizat care l-ar fi ucis în tabără, în timp ce altele, bazate pe relatări ale diplomatului rus Fyodor Kuritsyn, sugerează că Vlad a fost confundat cu un turc de propriii săi soldați – o ironie tragică, dată fiind obișnuința sa de a se deghiza în dușman pentru a spiona.
Indiferent de circumstanțe, rezultatul a fost același: Vlad Țepeș, temutul inamic al sultanului Mehmed al II-lea (Cuceritorul), a căzut în luptă, marcând sfârșitul unei ere de rezistență feroce împotriva expansiunii otomane.
Batjocura otomană: Desecrarea corpului
Otomanii, conștienți de simbolismul morții lui Vlad, nu s-au mulțumit doar cu victoria militară. Ei au transformat trupul neînsuflețit al voievodului într-un trofeu de batjocură, menit să demonstreze supremația Imperiului Otoman și să descurajeze orice rezistență viitoare. Potrivit cronicilor contemporane, precum cele ale lui Antonio Bonfini sau ale cronicarului austriac Jacob Unrest, otomanii au tăiat corpul lui Vlad în bucăți, o practică obișnuită pentru a preveni orice cult al eroului căzut.
Cel mai umilitor aspect a fost tratamentul rezervat capului său. Acesta a fost separat de trup, conservat în miere pentru a preveni descompunerea (o metodă comună în epocă pentru trofee umane) și trimis la Constantinopol, capitala otomană. Acolo, sultanul Mehmed al II-lea, care îl considera pe Vlad un dușman personal datorită masacrelor din campaniile anterioare (cum ar fi cea din 1462, când Vlad a ucis mii de otomani), a ordonat expunerea capului pe un țeapă înaltă la porțile seraiului. Această expunere publică nu era doar o confirmare a morții – otomanii doreau să vadă cu ochii lor sfârșitul “Țepeșului” – ci și o ironie crudă: Vlad, maestrul trasului în țeapă, sfârșea el însuși expus în acest mod.
Ulterior, capul a fost mutat și îngropat în Voivode Street (astăzi Bankalar Caddesi) din cartierul Karaköy din Istanbul, un loc simbolic care sublinia dominația otomană asupra principilor vasali. Această batjocură postmortem a fost relatată în diverse surse europene, inclusiv în scrisoarea lui Ștefan cel Mare din 10 ianuarie 1477, care menționează masacrul anturajului lui Vlad, confirmând haosul de după luptă.
Soarta trupului și legendele ulterioare
În timp ce capul devenea un simbol al triumfului otoman, restul corpului lui Vlad a avut o soartă mai puțin clară. Tradițiile populare locale susțin că rămășițele au fost găsite în mlaștinile din jurul Snagovului de către călugării mănăstirii din apropiere. Aceștia ar fi îngropat trupul decapitat în incinta mănăstirii, un loc pe care Vlad însuși îl patronase. Totuși, această versiune a apărut abia în secolul al XIX-lea și nu este confirmată de dovezi arheologice. Excavațiile din 1933, conduse de Dinu V. Rosetti, au descoperit doar oase de animale, nu un mormânt uman.
Istoricul Constantin Rezachevici propune o alternativă: Vlad ar fi fost îngropat la Mănăstirea Comana, pe care o fondase el însuși, lângă câmpul de luptă. Indiferent de locație, absența unui mormânt confirmat a alimentat mituri și speculații, transformând moartea lui Vlad într-un element central al legendei sale vampirice, popularizată de Bram Stoker în romanul “Dracula” din 1897.
Impactul cultural și istoric
Batjocura otomană asupra lui Vlad Țepeș nu a făcut decât să amplifice mitul său. În loc să-l ștergă din memorie, expunerea capului a contribuit la imaginea sa de martir al rezistenței antiotomane. În folclorul românesc, Vlad este văzut ca un erou național, în ciuda cruzimii sale, iar poveștile despre moartea sa subliniază barbaria dușmanilor. Surse precum pamfletele germane din secolul al XV-lea, care îl descriau ca pe un tiran sângeros, s-au împletit cu relatări otomane care îl portretizau ca pe un demon, creând un personaj complex.
Astăzi, moartea lui Vlad și batjocura turcească rămân subiecte de dezbatere istorică. Ele ilustrează brutalitatea conflictelor medievale și modul în care propaganda postmortem putea servi interese politice. Vlad Țepeș, prin sfârșitul său umilitor, a devenit nemuritor în istorie – un paradox demn de legenda sa.
În concluzie, otomanii nu au ezitat să desecreze trupul lui Vlad pentru a-și afirma dominația, dar această acțiune a perpetuat, ironic, memoria sa ca simbol al rezistenței. Istoria, plină de umbre și legende, ne amintește că eroii și tiranii sunt adesea două fețe ale aceleiași monede.
