Pe 4 august 1916 s-a semnat convenția militară și convenția politică prin care România intra în alianță cu Antanta. În ziua de 14 august, ora 10 dimineața, a avut loc la palatul Cotroceni din București, Consiliul de Coroană la care au participat membrii guvernului, președintele Adunării Deputaților, vicepreședintele Senatului, foști prim-miniștri, șefii partidelor de opoziție și foști președinți ai Adunării Deputaților. Regele Ferdinand era însoțit de principele moștenitor Carol. Acum s-a luat decizia istorică de a intra în primul război mondial alături de Antanta.
Deschizând ședința, regele a declarat: ”Am convocat pe mai-marii țării nu ca să le cer un sfat ci ca să le cer un sprijin. Văd situația în așa fel încât nu mai putem rămâne în neutralitate. De aici înainte victoria Puterilor Centrale este exclusă. Guvernul meu, care crede și el că a venit momentul să începem războiul, a și avut o consfătuire cu unul dintre guvernele beligerante”. El a ținut să precizeze că pentru a lua o asemenea decizie a trebuit să se învingă pe sine (aluzie la faptul că era nevoit să lupte împotriva țării în care s-a născut), fiind călăuzit doar de interesele superioare ale României. Ca și la Consiliul de Coroană din 1914, cel care s-a opus categoric poziției exprimate de aproape toți cei prezenți(filo-antantiști) a fost Petre P. Carp. El nu ezitat să amintească regelui că era un Hohenzollern și că atunci când interesele patriei de origine și ale patriei adoptive coincid, nu trebuie să ia o atitudine care să contrazică aceste duble interese. Regele a replicat “Ați greșit, domnule Carp, când ați vorbit de interesul dinastiei. Nu cunosc decât interesul țării. În conștiința mea aceste două interese se confundă… Dinastia va urma soarta țării, învingătoare cu ea sau învinsă cu ea. Dinastia mea este română … Românii n-au adus aici pe unchiul meu, regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie națională și revendic pentru casa mea cinstea de a fi îndeplinit în întegime misiunea pe care acest popor i-a încredințat-o.”
Cu încăpățânarea-i caracteristică, P.P. Carp a ripostat ”Sire, am trei fii, îi voi trimite pe toți trei pe front, totuși doresc înfrângerea armatei române, căci prefer România învinsă alături de Germania decât victorioasă alături de Rusia”. La aceste cuvinte regele a tresărit roșu la față dar foarte stăpân pe el și a zis: ”Domnule Carp, respect toate părerile, dar nu pot lăsa să treacă ultimele dumneavoastră cuvinte. Ele nu sunt expresia adevăratelor dumneavoastră simțăminte. Îmi închipui că ele au izvorât în focul discuțiunii dintr-un moment de necugetată mânie”. ”-Ba deloc”, a răspuns Carp. ”-Ba da, ba da!” a insistat regele părintește. Martor al scenei Ion I.C Brătianu s-a adresat lui Carp: ”Atunci ia-ți fii înapoi și dă-i în armata germană”.
Ferdinand a adresat tuturor cuvintele: “Domnilor, cu Dumnezeu, înainte!” Apoi cu ochii în lacrimi, s-a închinat profund și urmat de fiul său a părăsit sala. Când regele cu ochii roșii și zguduit încă de emoție a ieșit din Consiliu și a trecut pe la camera lui de lucru a dat de bătrânul lui camerieir, Neuman. Acest Neuman, originar din Sigmaringen făcea parte dintr-o familie care de veacuri îi slujea pe principii de Hohenzollern. El, personal, era în serviciul regelui de când acesta avea 12 ani și de atunci nu-l părăsise niciodată. De îndată ce l-a văzut regele i-a spus ”Neuman să știi că în interesul țării al cărei rege sunt, a trebuit să trag spada împotriva țării de origine. Tu ești german și ai rămas german, prin urmare nu am dreptul să îți cer nimic. Din ceasul de față vei face ce-ți dictează conștiința. Poți să te înapoiezi la Sigmaringen. Îți voi înlesni plecarea și te voi binecuvânta”. Bătrânul camerier l-a îmbrățișat pe rege și i-a răspuns că va rămâne alături de el până la ultima suflare și au început să plângă. După Consiliul de Coroană, regele a discutat cu Alexandru Marghiloman(flilo-german), cerându-i sprijinul. Acesta a declarat că nu poate semna o declarație de război împotriva Germaniei, dar că „la zile negre mă veți găsi”.
Decizia a fost adusă la cunoștința populației prin ediții speciale ale ziarelor și afișe lipite pe clădirile publice. În seara zilei de 14 august ambasadorul României la Viena a prezentat ministrului de externe al Austro-Ungariei declarația de război. A doua zi dimineața a fost difuzată proclamația către țară, semnată de regele Ferdinand și membrii guvernului. “Războiul care de doi ani a închis tot mai strâns hotarele noastre, a zdruncinat adânc vechiul așezământ al Europei și a îndeverat că pentru viitor numai pe temeiul național se poate asigura viața pașnică a popoarelor. Pentru neamul nostru el a adus ziua așteptată de veacuri de conștiința națională, ziua Unirii lui după vremuri îndelungate de nenorociri și grele încercări. Înaintașii noștri au reușit să întemeieze statul român prin Unirea Principatelor, prin războiul Independenței, prin munca lor neobosită pentru renașterea națională. Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lor, închegând pentru totdeauna ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă, unirea româilor de pe cele două părți ale Carpaților…”
În ordinul de zi către ostași, semnat de rege, se afirma: ”V-am chemat ca să purtați steagurile noastre peste hotarele unde frații noștri vă așteaptă cu nerăbdare și cu inima plină de nădejde…. De-a lungul veacurilor un neam întreg vă va binecuvânta și vă va slăvi”. În noaptea de 14 spre 15 august 1916 armata română s-a avântat peste crestele Carpaților trecând la eliberarea fraților din Transilvania. Vestea intrării în război a fost primită cu entuziasm de români. Nechifor Crainic, aflat la București scria: „Orașul a început să vuiască puternic și dinspre Calea Victoriei se ridicau uragane de aclamații. Am alergat să delirăm cu mulțimea înnebunită de fericire”.
„A sosit un ceas pe care-l așteptăm de peste două veacuri, pentru care am trăit întreaga noastră viață națională pentru care am muncit și am scris, am luptat și am gândit. A sosit ceasul în care cerem și noi lumii, cinstit, cu arma în mână, cu jertfa a tot ce avem, ceea ce alte neamuri, mai fericite, au de atâta vreme, unele fără să fi vărsat o picătură de sânge pentru aceasta: dreptul de a trăi pentru noi, dreptul de a nu da nimănui ca robi rodul ostenelilor noastre“. Nicolae Iorga în editorial “Ceasul…” apărut în paginile „Neamului Românesc“ la 21 august 1916
