Cea mai mare confuzie istorică despre originea etnică a ungurilor. A fost perpetuată timp de câteva secole

Cea mai mare confuzie istorică despre originea etnică a ungurilor, perpetuată timp de câteva secole, reprezintă un exemplu clasic de cum narațiunile mitice pot modela percepția colectivă asupra identității naționale, chiar și în fața evidențelor științifice. Această confuzie se centrează pe ideea că ungurii (sau maghiarii, cum se autodenomesc) ar fi descendenți direcți ai hunilor conduși de Attila, o concepție care a apărut în Evul Mediu și a fost menținută până în secolul al XX-lea, influențând istoriografia, literatura și chiar politica în Europa Centrală. În cele ce urmează, vom explora în detaliu originile acestei erori, motivele perpetuării ei, dovezile contra ei din perspective lingvistice, genetice și arheologice, precum și implicațiile sale culturale și politice. Vom include, de asemenea, o analiză comparativă a teoriilor principale, prezentată sub formă de tabele pentru claritate, și vom discuta teorii alternative care au contribuit la complexitatea dezbaterii.

Geneza confuziei: Cronici medievale și mituri fondatoare

Povestea acestei confuzii începe în secolul al XII-lea, odată cu apariția cronicilor maghiare care au încercat să construiască o istorie glorioasă pentru poporul nou stabilit în Bazinul Carpatic. Cronicarul Anonymus, autorul Gestei Hungarorum (aprox. 1200), a fost unul dintre primii care a promovat ideea unei descendențe directe din hunii lui Attila. Potrivit lui, maghiarii, conduși de dinastia Árpád, ar fi revenit în Pannonia ca moștenitori legitimi ai imperiului hunic, reconquerind teritoriul pierdut după moartea lui Attila în 453 d.Hr. Această narațiune a fost preluată și amplificată de alți cronicari, precum Simon de Keza în Gesta Hunnorum et Hungarorum (1282-1285), care lega maghiarii nu doar de huni, ci și de sciți și de figuri biblice precum Nimrod, creând un arbore genealogic mitic ce se întindea până în Antichitate.

Motivația din spatele acestor mituri era clar politică: în contextul formării Regatului Ungariei sub Ștefan I (1000-1038), o legătură cu Attila oferea legitimitate și prestigiu, transformând migranții nomazi într-o dinastie cu rădăcini imperiale. Confuzia era facilitată de factori externi, precum similaritatea fonetică dintre “huni” și “unguri” – numele “Hungaria” derivă de fapt din “Onogur”, un termen turcic însemnând “zece triburi” sau “zece săgeți”, referindu-se la o confederație tribală din secolul al VII-lea. Surse bizantine, precum împăratul Constantin al VII-lea în De Administrando Imperio (950), numeau maghiarii “turci”, datorită interacțiunilor nomade, adăugând un strat suplimentar de ambiguitate.

Această eroare nu era izolată; ea se încadra într-un pattern european medieval de a asocia popoare migratoare cu figuri legendare pentru a construi identități naționale. De exemplu, francilor li se atribuia o descendență troiană, iar englezilor – una din Brutus al Troiei. În cazul maghiarilor, confuzia a fost perpetuată prin folclor, cum ar fi legenda fraților Hunor și Magor, care ar fi fost strămoșii hunilor și maghiarilor, o poveste inclusă în cronici și transmisă oral secole la rând.

Perpetuarea secolelor: De la Renaștere la naționalismul modern

Confuzia a supraviețuit Reformei și Iluminismului, fiind integrată în istoriografia maghiară până în secolul al XIX-lea. În perioada Habsburgilor, teoriile alternative, precum cea finno-ugrică promovată de lingviști ca János Sajnovics (1770), au început să o conteste, dar mitul hunic a rămas popular în cercurile naționaliste. Politic, el servea ca instrument împotriva dominației austriece, subliniind o “puritate” războinică maghiară. Chiar și în secolul al XX-lea, sub regimul Horthy sau în perioade comuniste, unele narațiuni au menținut elemente hunice, deși știința oficială le respingea.

În afara Ungariei, confuzia a fost amplificată de percepții externe: cronicari vest-europeni din secolul al X-lea îi descriau pe maghiari ca “huni însetați de sânge”, confundându-i cu invadatorii anteriori datorită raidurilor similare. Aceasta a creat un stereotip negativ, perpetuat în literatură și artă, de la epopeea franceză Chanson de Roland până la opere moderne.

Dovezi științifice contra mitului: Lingvistică, genetică și arheologie

Știința modernă demontă clar confuzia. Lingvistic, maghiara aparține familiei ugro-finice (uralice), cu rădăcini în Uralii de Sud sau Siberia de Vest, datând din jurul anului 2000 î.Hr. Spre deosebire, hunii vorbeau probabil o limbă turcică sau alta, neidentificată precis, dar diferită. Vocabularul maghiar include împrumuturi indo-iraniene (din interacțiuni cu culturi precum Andronovo) și turcice (din alianțe cu pecenegi sau cumani), dar nucleul este ugro-finic, similar cu limbi precum khanty sau mansi.

Genetic, studii recente (ex. din 2022-2025) arată că elitele maghiare din perioada cuceririi (830-895) aveau un amestec de origini: peste o treime din liniile materne din Asia Interioară (Saka, huni), dar haplogrupuri paterne precum N-M231 (37,5%) indică rădăcini uralice. Populația modernă maghiară este predominant europeană, cu influențe est-eurasiatice minore (sub 5% în haplogrupuri Y), rezultat al asimilării populațiilor locale slave, germanice și avare. Nu există o continuitate genetică directă cu hunii, care erau un conglomerat multietnic, inclusiv germanici și sarmatici.

Arheologic, migrația maghiară din secolul al IX-lea implică o confederție de șapte triburi (Jenő, Kér etc.), care a asimilat culturi preexistente în Pannonia, inclusiv rămășițe avare (posibil legate de huni). Totuși, hunii dispăruseră cu 450 de ani înainte, lăsând un vid populațional umplut de alți migratori.

Teorii alternative și controverse

Pe lângă mitul hunic, au existat teorii alternative, precum cea sumeriană (promovată de unii istorici maghiari, susținând similarități lingvistice cu sumeriana antică) sau cea turanică, care vede maghiarii ca parte a unui grup eurasiatic larg. Acestea au fost criticate ca pseudo-științifice, motivate politic sub regimuri autoritare. Teoria finno-ugrică, dominantă azi, a fost inițial contestată ca “anti-maghiară”, dar este susținută de dovezi solide.

Pentru o comparație clară, iată un tabel cu principalele teorii:

Un alt tabel rezumă migrațiile cheie:

Implicații culturale și politice

Această confuzie a avut efecte profunde: a alimentat naționalismul maghiar, dar și stereotipuri negative în Europa, unde maghiarii erau văzuți ca “barbari”. În România și alte țări vecine, ea a fost folosită în dezbateri istorice, uneori pentru a contesta revendicări teritoriale. Astăzi, studiile genetice (ex. din PubMed) subliniază un amestec european, promovând o viziune inclusivă.

În concluzie, confuzia huno-maghiară ilustrează fragilitatea istoriei în fața miturilor, dar și puterea științei de a clarifica. Ea rămâne o lecție despre cum identitățile etnice sunt construcții dinamice, nu fixe.