Pelaghia Roșu, eroină uitată. Povestea Ioanei d’Arc din oastea lui Avram Iancu
În inima Munților Apuseni, unde peisajul aspru a modelat caractere dârze, s-a născut o femeie care a sfidat convențiile epocii sale. Pelaghia Roșu, născută în anul 1800 în satul Mărișel din județul Cluj, reprezintă un simbol al rezistenței românești în timpul Revoluției de la 1848-1849 din Transilvania. Comparată deseori cu Ioana d’Arc pentru curajul și leadership-ul ei, Pelaghia a condus nu doar lecții în școala satului, ci și atacuri îndrăznețe împotriva trupelor revoluționare maghiare. Deși eroismul ei a fost recunoscut în epocă, inclusiv prin recompense oficiale, memoria ei a fost umbrită de trecerea timpului, făcând-o o “eroină uitată”. Acest articol explorează viața ei, rolul pivotal în oastea lui Avram Iancu și moștenirea care persistă în istoria românească.
Contextul Istoric: Revoluția de la 1848 în Transilvania
Revoluția de la 1848-1849 a fost un moment de răscruce pentru popoarele din Imperiul Habsburgic, marcat de aspirații naționale și lupte pentru libertate. În Transilvania, românii, reprezentați de lideri precum Avram Iancu, s-au ridicat împotriva opresiunii maghiare, care viza unificarea Transilvaniei cu Ungaria. Conflictul a implicat ciocniri violente, cu atacuri asupra satelor românești, jafuri și incendieri. Munții Apuseni au devenit un bastion al rezistenței, unde moții – locuitori dârji ai zonei – au organizat legiuni armate sub comanda lui Iancu. În acest haos, femeile nu au stat deoparte; ele au contribuit activ, iar Pelaghia Roșu a emergat ca o figură emblematică.
Perspectivele asupra revoluției variază: sursele românești subliniază eroismul și lupta pentru drepturi naționale, în timp ce cele maghiare pot vedea conflictul ca o parte a luptei lor pentru independență față de austrieci. Totuși, faptele istorice confirmă rolul decisiv al românilor în menținerea echilibrului de putere, contribuind indirect la restaurarea autorității habsburgice.
Biografia Pelaghiei Roșu: De la Educație la Eroism
Pelaghia Roșu s-a născut ca unicul copil al judelui sătesc Ioan Dufle, un om învățat și iubitor de dreptate. Tatăl ei i-a oferit o educație timpurie acasă, folosind cărți românești pentru a-i insufla cunoștințe și valori naționale. La o vârstă fragedă, a fost trimisă la școală în Budapesta, unde a studiat timp de trei ani – o raritate pentru femeile din epocă, mai ales în zonele rurale. Întoarsă în Mărișel, ea a devenit învățătoare, câștigând respectul comunității pentru istețimea și dedicarea ei. Localnicii o numeau “dăscălița” sau “căpitan”, reflectând rolul ei dublu de educator și lider informal.
S-a căsătorit cu Ioan Roșu și a avut un singur fiu, Andrei (botezat Indrei), născut în jurul anului 1820. Andrei a moștenit spiritul mamei sale, devenind centurion în oastea lui Avram Iancu și comandant al lăncierilor români. Familia Roșu era de naționalitate română și aparținea Bisericii Române Unite cu Roma, ceea ce subliniază contextul cultural și religios al vieții ei.
Viața ei liniștită s-a transformat în 1848, când valul revoluționar a ajuns în Apuseni. La 48 de ani, Pelaghia nu a ezitat să se implice, demonstrând că curajul nu cunoaște limite de gen sau vârstă.
Rolul în Oastea lui Avram Iancu: Bătălii și Tactici Ingenioase
Pelaghia Roșu a intrat în istorie prin acțiunile sale din primăvara anului 1849, când satul Mărișel a fost amenințat de trupele maghiare. În contextul în care mulți bărbați erau plecați la luptă alături de Avram Iancu, femeile au preluat apărarea. Pelaghia, descrisă ca o “amazoană” a Ardealului, a mobilizat femeile satului, instruindu-le să se deghizeze în bărbați, să încalece și să atace inamicul cu zarvă și semnale de bucium.
Un episod cheie a avut loc pe 3 ianuarie 1849, când forțe maghiare sub comanda lui Geley au atacat zona. Tineri din Mărișel au apărat un pas timp de patru ore, permițând evacuarea satului, dar Mărișel a fost ars. Pe 26 februarie, o altă ciocnire la Vârful Bătrânei a dus la respingerea a 600 de honvezi maghiari, cu pierderi minime pentru români.
Cea mai celebră acțiune a fost cea din 12 martie 1849, când 1.600 de honvezi și rebeli maghiari au atacat Mărișel cu armament greu. Față de o forță superioară, românii au folosit o tactică de înșelăciune: femeile, conduse de Pelaghia, s-au urcat pe Muntele Grohoiu, îmbrăcate bărbătește și călare. La semnalul ei cu buciumul, au coborât din toate direcțiile, creând panică printre atacatori, care au crezut că sunt asaltați de cavaleria moților. Atacul general al românilor a dus la o fugă dezordonată a inamicului, cu peste 200 de morți și răniți. Gazeta de Transilvania a relatat victoria, lăudând ingeniozitatea.
În iulie 1849, la Fântânele, Pelaghia și “moațele” ei au contribuit la zdrobirea a 3.000 de unguri sub generalul Pál Vasvári, ucigându-l pe acesta și peste 800 de honvezi. Avram Iancu însuși a admirat ideea ei, notând în jurnal: “Pelaghia Roșu sufla din bucium. Femeile călărețe se iviră din toate laturile, înălțară un strigăt mare și se puseră în mișcare.”
Aceste victorii au salvat nu doar Mărișel, ci au contribuit la rezistența generală a moților. Pelaghia a demonstrat că femeile puteau fi luptătoare eficiente, folosind efectul psihologic pentru a compensa inferioritatea numerică.
| Eveniment | Data | Descriere Scurtă | Rezultat |
|---|---|---|---|
| Prima ciocnire la Râul Călăței | 3 ianuarie 1849 | Apărare împotriva 1.000 de maghiari; sat ars. | Evacuare reușită; pierderi maghiare necunoscute. |
| Bătălia de la Vârful Bătrânei | 26 februarie 1849 | Respingerea a 600 de honvezi. | 6 morți români; 13 morți maghiari. |
| A doua luptă de la Mărișel | 12 martie 1849 | Atac condus de Pelaghia cu femei călare. | Panică în rândul maghiarilor; 30 morți (inclusiv ofițeri). |
| Bătălia de la Fântânele | 6 iulie 1849 | Zdrobirea trupelor lui Vasvári. | Peste 800 morți maghiari; Vasvári ucis. |
Pelaghia a decedat la 10 iulie 1870 în Mărișel, fiind înmormântată în cimitirul local. Crucea de lemn a fost înlocuită în 1900 cu o troiță de piatră de către Comisia Femeilor Române din Abrud, o operațiune secretă pentru a evita autoritățile. Un bust al ei se află în sat, iar școala din Mărișel îi poartă numele din 1994. Portretul ei este pictat în biserica locală, alături de Horea și Avram Iancu, simbolizând sacrificiul pentru drepturile românilor.
Deși comparată cu Ioana d’Arc – ambele au condus forțe improbabile la victorii prin curaj și strategie – Pelaghia rămâne mai puțin celebrată. Motivul? Poate sexismul istoric sau focusul pe lideri masculini. Totuși, articole și cărți recente, precum “Pelaghia Roșu, eroina moților” de Teodor Șandor, o readuc în lumină. Povestea ei inspiră, amintindu-ne că eroii pot veni din cele mai umile origini.
În concluzie, Pelaghia Roșu nu este doar o eroină uitată, ci un exemplu de reziliență feminină în istoria românească. Ea ne învață că, în vremuri de criză, oricine poate schimba cursul evenimentelor prin ingeniozitate și curaj.
