Cum a devenit mareșalul Alexandru Averescu un erou contestat. Povestea comandantului care a înăbușit răscoala din 1907

Alexandru Averescu rămâne una dintre figurile cele mai complexe și polarizante ale istoriei românești moderne. Erou militar incontestabil al Primului Război Mondial, comandantul care a oprit ofensiva germană la Mărăști și Oituz, salvând Moldova de la ocupație, el a fost ridicat la rangul de mareșal al României în 1930. Totuși, numele său este asociat și cu una dintre cele mai sângeroase represiuni din istoria țării – înăbușirea răscoalei țărănești din 1907 – precum și cu jocuri politice care l-au apropiat de dictatura regală a lui Carol al II-lea. Cum a ajuns un simbol al victoriei naționale să fie, simultan, un „erou blestemat”?

Născut la 9 martie 1859 în satul Babele (astăzi Ozerne, Ucraina), lângă Ismail, în sudul Basarabiei, Alexandru Averescu provenea dintr-o familie modestă, tatăl său fiind un fost ofițer în armata țaristă. Pe jumătate găgăuz, tânărul a renunțat la seminarul teologic din Ismail și s-a înrolat voluntar în Războiul de Independență (1877-1878), unde a luptat ca sergent de cavalerie. După război, a absolvit Școala Militară de la Mănăstirea Dealu (1881) și Școala Superioară de Război din Torino (1886), obținând brevetul de ofițer de stat major. Cariera i s-a accelerat rapid: atașat militar la Berlin (1895-1898), comandant al Școlii Superioare de Război din București, șef al Marelui Stat Major (1911-1913) și participant la Al Doilea Război Balcanic, unde armata română a ajuns până la Sofia.

Momentul care i-a marcat ireversibil imaginea a fost însă anul 1907. Numit ministru de Război în guvernul liberal al lui Dimitrie Sturdza la 13 martie, exact în plină răscoală țărănească, Averescu a primit sarcina de a restabili ordinea. Revolta începuse în nordul Moldovei cu un caracter antisemit, dar s-a transformat rapid într-o mișcare agrară masivă, alimentată de nemulțumirile țăranilor față de arendași și moșieri. Generalul a coordonat operațiunile prin telegrame și telefoane, evitând implicarea directă a regelui Carol I. Ordinele sale au fost severe: „Este ordinul generalului Averescu”, își justificau ofițerii acțiunile. În Oltenia, represiunea a degenerat în atrocități – incendieri, torturi, violuri și execuții sumare. Averescu a raportat ulterior, într-un memoriu către Patriarhul Miron Cristea, circa 2.500 de morți la nivel național (inclusiv militari și civili), dar istoricii îl acuză că a minimalizat numărul victimelor țărănești. Mulți consideră că bilanțul real a fost mult mai mare, iar brutalitatea represiunii l-a transformat pe Averescu, în ochii stângii și ai istoriografiei populiste, într-un simbol al violenței de clasă.

Ironia istoriei a făcut ca același om să devină, zece ani mai târziu, eroul salvator al României Mari. În Primul Război Mondial, ca comandant al Armatei a II-a, Averescu a condus ofensivele de la Mărăști (iulie 1917) și Oituz (iulie-august 1917). Aceste victorii au oprit înaintarea feldmareșalului german August von Mackensen, împiedicând ocuparea întregii Moldove și salvând frontul românesc de la colaps. Sever cu subordonații (a executat un ofițer pentru lașitate), dar generos cu vitejii, Averescu a fost descris de presa britanică drept un comandant strict, dar drept. Prestigiul său era atât de mare încât, după armistițiul de la Focșani (1917), regele Ferdinand i-a încredințat formarea guvernului pentru a negocia pacea separată cu Puterile Centrale. Averescu a semnat doar acordul preliminar de la Buftea (martie 1918), refuzând tratatul umilitor și demisionând.

După război, faima militară l-a propulsat în politică. A demisionat din armată și a fondat Liga Poporului (1918), transformată ulterior în Partidul Poporului. Platforma era populistă: reformă agrară, vot universal, descentralizare. A devenit prim-ministru de trei ori: ianuarie-martie 1918 (interimar), martie 1920-decembrie 1921 și martie-iunie 1927. În primul mandat lung a realizat unificarea monetară, reforma financiară și agrară (deși țăranii au fost dezamăgiți că nu au primit cele 5 hectare promise), a semnat Tratatul de la Trianon și a inițiat Mica Înțelegere. Al doilea mandat a adus controversatul Tratat de prietenie cu Italia fascistă (1926), criticat pentru concesii și lipsa de claritate privind Basarabia.

Imaginea sa s-a întunecat și prin relația cu Carol al II-lea. În 1930, Averescu a contribuit activ la revenirea prințului exilat pe tron. Regele l-a recompensat imediat cu titlul de mareșal (14 iunie 1930), alături de Constantin Prezan. Mai târziu, în 1938, Averescu a acceptat postul de ministru fără portofoliu în guvernul patriarhului Miron Cristea – guvern care a servit drept paravan pentru instaurarea dictaturii regale a lui Carol al II-lea, cu suspendarea Constituției și suprimarea partidelor. Criticii văd aici o contradicție flagrantă: eroul de la Mărăști, care promisese reforme democratice, a sprijinit un regim autoritar.

A murit la 2 octombrie 1938 la București și a fost înmormântat, la cererea sa expresă, în mausoleul eroilor de la Mărăști – alături de ostașii pe care îi condusese spre victorie. Regina Maria și principele Nicolae au participat la ceremonii. Osemintele sale au fost subiectul unor legende (s-au pierdut temporar după 1989), dar simbolul rămâne.

De ce este Averescu un erou contestat? Pentru că biografia sa ilustrează perfect dualitatea românească: geniul militar și pragmatismul politic, gloria națională și represiunea socială. Victoriile din 1917 l-au imortalizat în manualele școlare și în memoria colectivă ca „salvatorul Moldovei”. Dar rolul din 1907, implicarea în jocurile de putere ale anilor ’20-’30 și acceptarea dictaturii carliste l-au transformat, pentru mulți istorici și pentru opinia publică de stânga, într-un simbol al conservatorismului autoritar și al violenței de stat. Constantin Argetoianu, în memoriile sale, îl descria ca pe un om complex, dominat de ambiție și de „patima galoanelor”, gata să sacrifice orice pentru putere.

Astăzi, la peste 85 de ani de la moartea sa, Averescu rămâne un personaj ambiguu. Mausoleul de la Mărăști îi cinstește memoria militară, străzile și școlile care îi poartă numele îi amintesc contribuția la România Mare, dar documentarele și dezbaterile istorice revin obsesiv asupra represiunii din 1907 și asupra compromisurilor politice. El nu a fost nici sfânt, nici monstru – ci un produs al epocii sale: un militar genial care a devenit politician pragmatic, un erou național ale cărui umbre sociale și politice nu au dispărut niciodată complet.

În ultimă analiză, contestarea lui Averescu nu îi diminuează meritele militare, ci ne obligă să privim istoria fără ochelari de cal. România Mare s-a născut nu doar din victorii pe câmpul de luptă, ci și din tensiuni sociale reprimate cu sânge. Mareșalul Alexandru Averescu întruchipează exact această realitate dură: gloria și prețul ei.