Românii din Transilvania nu au făcut revoluţie în 1848. Adevărul despre Avram Iancu şi relaţiile cu împăratul austriac

În jurul anului 1848 s-a născut una dintre cele mai persistente confuzii din istoria Transilvaniei: ideea că românii de aici „n-au făcut revoluție”, ci doar au fost antrenați în jocul altora. Privită atent, documentată și desprinsă de mituri, povestea arată exact invers. Românii ardeleni au avut un program politic propriu, au convocat adunări naționale, au redactat petiții către împărat, au cerut recunoaștere națională și au ajuns să se înarmeze pentru a-și apăra drepturile. Revoluția lor nu a semănat cu un decor parizian de baricade, ci cu o luptă națională, socială și militară dusă într-un imperiu multietnic, unde fiecare revendicare trecea printr-un labirint de loialități și trădări.

În primăvara lui 1848, veștile despre revoluția din Ungaria au ajuns și în Transilvania. La Târgu Mureș, tineri maghiari au organizat manifestații, iar canceliștii români, printre care și Avram Iancu, au semnat la început un memoriu comun adresat împăratului austriac. Gestul arată o etapă puțin discutată, dar esențială: la început, unii români au sperat că libertatea cerută de maghiari va însemna, în mod firesc, libertate și pentru ei. Foarte repede însă a devenit limpede că programul revoluționar maghiar urmărea mai ales libertatea națiunii maghiare și unirea Transilvaniei cu Ungaria, fără să ofere românilor un loc egal în noua ordine politică.

Aici se vede adevărul istoric care contrazice formula simplistă „românii din Transilvania nu au făcut revoluție”. Au făcut-o, dar nu în felul în care își imaginează uneori manualele grăbite. La Blaj, în mai 1848, Adunarea Națională a românilor a formulat explicit cereri de libertate și independență națională, de reprezentare proporțională în dietă și în administrație, de folosire a limbii române și de desființare a iobăgiei. În același timp, adunarea a protestat împotriva unirii Transilvaniei cu Ungaria. Cu alte cuvinte, românii nu au stat pe margine și nu au așteptat istoria: și-au scris singuri programul politic.

De aceea, revoluția românilor ardeleni trebuie înțeleasă ca o revoluție națională, dar și socială. Ea a unit elitele intelectuale cu țărănimea, biserica cu activismul politic, petiția cu înarmarea. În discursurile și documentele de la Blaj, se cereau nu doar drepturi abstracte, ci transformări concrete: încetarea iobăgiei, recunoașterea numelui de „român”, participare politică reală. Asta nu înseamnă că românii din Transilvania au copiat modelul francez sau vienez; înseamnă că și-au construit propria revoluție, sub presiunea unei crize imperiale și a unui conflict direct cu proiectul de centralizare maghiar.

Avram Iancu a intrat în acest episod ca o figură de prim plan, dar nu ca un aventurier romantic, ci ca un om al dreptului și al organizării. La începutul anului revoluționar, el era încă tânăr, iar în jurul său se strângea rapid energia politică a moților și a țăranilor români din Apuseni. Enciclopedia României și sintezele academice îl plasează în centrul mișcării din 1848–1849 nu doar pentru prestigiul său personal, ci pentru rolul de lider al rezistenței românești din Munții Apuseni. Iancu a devenit, în fapt, omul prin care revendicarea națională s-a transformat în apărare armată.

Când conflictul a escaladat, românii din Apuseni au organizat tabere și miliții sub conducerea lui Iancu, iar rezistența lor a ținut piept armatei revoluționare maghiare în mai multe confruntări. Unele sinteze istorice notează chiar că, în 1849, războiul civil din Transilvania s-a încheiat abia după înfrângerea revoluției maghiare de către armatele austro-ruse, în timp ce trupele românești din Apuseni au fost ulterior dezarmate. Imaginea aceasta este importantă: românii nu au fost spectatori, ci actori militari și politici ai unei revoluții care a frânt Transilvania în tabere rivale.

De aici pornește și întrebarea despre relația lui Avram Iancu cu împăratul austriac. A fost el un fidel al Vienei? Nu în sensul simplu al cuvântului. A fost, mai degrabă, un aliat conjunctural al Curții, pentru că imperialii și românii aveau atunci un dușman comun: proiectul politic maghiar care încerca să includă Transilvania în Ungaria fără a acorda românilor drepturi egale. CEEOL reține că în Transilvania funcționa de multă vreme mitul „bunului împărat”, adică speranța că Habsburgii, spre deosebire de nobilimea locală, vor proteja poporul oprimat. În 1848–1849, acest mit a alimentat așteptări reale în rândul românilor ardeleni, însă manevrele politice ale Vienei l-au erodat treptat.

Această relație trebuie spusă fără iluzii: românii au sprijinit Casa de Austria nu din iubire pentru imperiu, ci din calcul istoric. Ei sperau că sângele vărsat și loialitatea arătată vor fi răsplătite cu recunoaștere națională. Numai că Viena a privit lucrurile mult mai rece. După victorie, românii din Apuseni au fost dezarmați, iar Iancu a rămas tot mai incomod pentru autorități. Sursele istorice consemnează chiar și o arestare a sa la Hălmagiu, în decembrie 1849, de unde a fost eliberat sub presiunea populației românești. Asta spune totul despre atmosfera de după război: eroul de ieri devenise o problemă pentru cei care îl folosisera.

Momentul decisiv a venit în 1850, când Avram Iancu a mers la Viena pentru a reprezenta cauza moților. A fost primit în audiență de împăratul Franz Joseph, dar delegația românilor a primit doar promisiuni. Apoi, în vara aceluiași an, împăratul a încercat să-l răsplătească printr-o decorație imperială, însă Iancu a refuzat-o. Gestul lui nu a fost o sfidare gratuită, ci o formă de protest politic: nu voia medalii cât timp promisiunile față de românii din Transilvania rămâneau neonorate. Cu alte cuvinte, el a spus Imperiului, în esență, că drepturile nu se schimbă pe decorații.

Aici se află, probabil, cea mai importantă lecție a biografiei sale. Avram Iancu nu a fost „omul împăratului”, ci omul unei așteptări trădate. În sursele citate, el apare ca un lider care refuză să-și transforme cauza într-o carieră. Chiar și când i s-au oferit posturi plătite și subvenții, a preferat să revină în munți, alături de oamenii săi, insistând asupra unei singure idei: românii trebuie să primească drepturile promise. Asta schimbă mult perspectiva clasică, în care Iancu e fie un cavaler romantic, fie un simplu fidel imperial. În realitate, el a rămas un negociator încăpățânat al dreptății naționale.

În 1852, împăratul Franz Joseph a vizitat Transilvania, iar la insistențele lui Iancu și ale oamenilor săi a ajuns și în Țara Moților. Vizita a avut o încărcătură simbolică uriașă: pentru români, era ocazia ca suferința lor să fie văzută direct de suveran; pentru Viena, era încă un exercițiu de control politic. Însă întâlnirea de la Câmpeni a fost tensionată și umilitoare. Iancu a venit târziu, împăratul se culcase, protocolul a fost încălcat, iar încercarea lui de a obține o audiență reală s-a lovit de zidul birocratic și de garda imperială. În acest episod se vede perfect cât de departe ajunsese ruptura dintre speranța românilor și răspunsul imperial.

După aceea, lucrurile s-au degradat. Istoricii și sintezele despre Iancu vorbesc despre o viață tot mai retrasă, despre dezamăgire și despre o deteriorare fizică și psihică accelerată. Important este însă să nu confundăm drama unui lider abandonat cu legenda comodă a „nebunului”. Chiar și unele prezentări moderne subliniază că eticheta de alienare mintală a fost, mult timp, o simplificare nedreaptă. Mai exact, omul care fusese folosit în război și apoi marginalizat a devenit, în ochii multora, o figură tragică tocmai pentru că promisiunea imperială nu s-a împlinit.

Asta este, de fapt, cheia întregii povești. Românii din Transilvania au făcut revoluție în 1848, dar revoluția lor a fost una a națiunii care cerea să existe politic, să vorbească în nume propriu, să aibă reprezentare și demnitate. Avram Iancu nu a fost un slujitor al împăratului, ci un om care a încercat să folosească imperiul împotriva unui alt proiect de dominație și care, atunci când a înțeles că i se oferă doar promisiuni, a refuzat să se lase transformat în simplu ornament al puterii. În istoria mare, el rămâne tocmai prin această neîmpăcare: a fost eroul unei revoluții naționale care a cerut drepturi, nu favoruri.

Dacă astăzi există tentația de a spune că „românii din Transilvania nu au făcut revoluție”, ea vine dintr-o lectură prea îngustă a cuvântului revoluție. La Blaj, românii au proclamat libertatea și independența națiunii lor, au cerut încetarea iobăgiei și au respins unirea fără drepturi cu Ungaria. În Apuseni, au ridicat tabere și au purtat armele. La Viena, au cerut recunoaștere și au primit amânări. Iar Avram Iancu a rămas în mijlocul acestei istorii ca un om care a crezut în promisiunea imperială doar atât cât a servit cauza românilor — și care a înțeles, prea devreme, că dreptatea nu se dă niciodată de bunăvoie.