Dacii din Polonia şi Germania. Arheolog polonez: „Dacii sunt parte din istoria noastră”
Drumul dacilor către nord începe, obligatoriu, cu Polonia şi Germania. În momentul de faţă, specialiştii care dovedesc prezenţa dacilor în bazinul Vistulei (aşa cum afirma şi marele Vasile Pârvan) nu sunt arheologii români, ci cei polonezi, care răstoarnă prin descoperirile lor, începuturile istoriei României. Puţin mai spre vest, în Germania, faima brăţărilor din Carpaţi devine, şi ea, o realitate, tezaurizată în poveştile unor martori care au asistat la descoperiri. De necrezut şi totuşi adevărat: “urmele dacice” pe care le căutăm de peste un deceniu nu sunt metafore de ademenit cititorii, ci adevăruri istorice. Dă-ne, Doamne, puterea, să le celebrăm pe cât merită! –
Lalendorf: un sătuc amorţit în nostalgia unei veri lungi, cum n-a mai fost de zeci de ani, şi care nu se mai dă dusă din nordul Germaniei. Briza suflă îngăduitor dinspre Baltica, iar adierile sale, în loc să abată nori ursuzi peste sat, nu fac decât să vânture frunzele de pe caldarâm, aidoma unui gospodar neamţ tipicar. Sobru şi curat, parcă tocmai scos din cutie, Lalendorf-ul e la doi paşi de malul Mării Baltice, iar de acolo, la două vâsle, pe apă, de Danemarca. E duminică, trecut de prânz, şi ne aflăm într-o intersecţie largă, între case vechi, îmbrăcate în cărămidă roşie. În jur, ţipenie de om. Un câine nu latră, o pasăre nu cântă, pic de mişcare îndărătul gardurilor de tuia, tunse la boloboc…
Ţineam neapărat să ajung aici, de mai bine de un an, de când aflasem că este unul dintre locurile cele mai îndepărtate de casă în care s-au găsit urme incontestabile ale vechii civilizaţii dacice. Aici, la 2.000 de kilometri de Bucureşti, într-un loc mai apropiat de Copenhaga, de Oslo şi Stockholm, capitalele ţărilor nordice, decât de Sarmizegetusa, centrul lumii dacice, s-a găsit, în anii ’70, într-un mormânt devenit apoi celebru în literatura de specialitate, o superbă brăţară dacică de bronz, absolut identică şi în dimensiuni, şi ca aspect, cu un exemplar descoperit la Grădiştea de Munte, în fosta capitală a Daciei. O brăţară arătoasă, mare cât să cuprindă partea de sus a mâinii sau glezna piciorului, o împletitură dichisită, sub forma unui şnur aspru, turnat în bronz. În trei locuri, şnurul e întrerupt, ca “ţifrăşag”, cum ar zice ardelenii, de trei inele, trei mici ferestruici, de unde şi descrierea lor drept “brăţări cu ferestre”.
Vor fi fost nişte podoabe la mare modă în lumea dacică, pentru că este plin Ardealul de astfel de brăţări – Ardeu, Blaj, Costeşti, Cuciulata, Grădiştea de Munte, Pecica, Şimleu Silvaniei, Tilişca… Ba chiar şi prin sud s-au găsit, la Ocniţa, în judeţul Vâlcea, şi la Popeşti, în Argedava lui Burebista, din judeţul Giurgiu. Brăţări care se găsesc din belşug şi în Polonia, după cum avea să constate arheologul polonez Marcin Rudnicki, după ce le-a descoperit el însuşi, acum câţiva ani, pe un şantier de lângă Cracovia. 28 de exemplare de brăţări “tip 3 Şimleu Silvaniei” a inventariat Marcin, care, în timpul cercetărilor sale, a mai remarcat analogii apropiate de perfecţiune, între brăţările dacice şi descoperiri făcute la Gdansk, în nordul extrem al Poloniei, respectiv la Kreis şi Lalendorf, în Germania. În lucrările sale ştiinţifice, Marcin Rudnicki a ilustrat tipul acesta special de brăţări dacice tocmai cu cea de la Lalendorf, cea mai frumoasă şi mai bine păstrată dintre toate!
Pe urmele acestei superbe brăţări de bronz ne-am pornit, alături de colegii de la “Formula AS”, în prima etapă a deplasării noastre de anul acesta, pe urmele dacice din nordul continentului. Aveam agendele pline de idei, de întâlniri, de promisiuni, de sugestii şi de direcţii prin Danemarca şi Suedia, dar marea certitudine cu care porniserăm la drum aceasta era: povestea brăţării de la Lalendorf şi a “suratelor” sale, găsite pe lângă Cracovia, Varşovia şi Gdansk.
Brăţara cu ferestre
Povestea brăţării de la Lalendorf o ştiam de la reputatul arheolog clujean Aurel Rustoiu, cel care a descoperit primele brăţări de acest tip de la Şimleu Silvaniei. De altfel, în semn de respect pentru cercetătorul clujean, colegii din străinătate obişnuiesc să spună brăţărilor de la Şimleu “brăţări tip Rustoiu”. “Interesant cu aceste brăţări e faptul că ele lipsesc din mormintele cu arme descoperite pe teritoriul Daciei. Putem presupune, astfel, că ele sunt podoabe feminine, şi nu masculine. Majoritatea exemplarelor descoperite în Dacia provin din aşezări sau cetăţi dacice din Transilvania. Brăţări de tip «Şimleu Silvaniei», mai mult sau mai puţin apropiate de forma exemplarelor din Dacia, au fost atestate şi pe teritoriul Poloniei, în Moravia ori chiar în nordul Germaniei, în regiunea Mecklenburg, la Lalendorf”, îmi explicase arheologul clujean.
Datorită frumuseţii lor, ele au fost preluate şi de alte populaţii şi integrate în costume caracteristice unei regiuni sau alteia. “De exemplu, brăţara de la Lalendorf a fost găsită într-un mormânt germanic, într-un costum tipic pentru femeile germane din secolul I după Hristos”. Dar pentru ca o astfel de brăţară să ajungă parte a costumului femeiesc, trebuie să fi existat solide relaţii între triburile dacice şi cele germanice: fie brăţările au fost duse spre nord de familii de păstori daci, care practicau transhumanţa, fie vorbim despre femei care, urmare a unor alianţe matrimoniale, care aveau darul de a întări înţelegeri economice şi sociale între grupuri diferite, au ajuns până în nordul continentului şi au dus cu ele moda din arealul transilvan.
Descoperirea din mijlocul satului
Ne plimbăm deja de minute bune pe străduţele din Lalendorf. E duminică, şi porţile caselor sunt închise. Într-un final, dăm peste doi liceeni. Ea, tânără nemţoaică, blondă, frumoasă, cu ochi albaştri, el, cel mai probabil, un adolescent imigrant, creţ, tuciuriu şi emoţionat de întâlnirea cu fata. Stau pe banca unei staţii de autobuz şi ascultă uimiţi întrebările noastre, legate de descoperirea unor brăţări. Oare de unde venim?
Habar nu au, dar când îi rugăm să ne îndrume către un bătrân din localitate, învăţător sau preot, eventual, ne arată, cu mâna, o casă veche, îngropată între câţiva arbori măreţi: cea a d-nei Elizabeth Zalstoff, cea mai vârstnică femeie din Lalendorf. Tabloul este de-a dreptul idilic, într-o curte plină de flori, la umbra unui nuc uriaş, o doamnă în vârstă împleteşte, atentă la ochiurile de pe andrele. Strigăm discret, temători să nu-i stricăm liniştea. Ne aude cu greu şi la fel de greu începe să păşească spre poartă, sprijinindu-se într-un baston. Nu ne primeşte în curte, dar ascultă cu bunăvoinţă ce vrem, privindu-ne cu ochii ei spălăciţi şi albaştri, aproape orbi. Îi spunem povestea brăţării pe care o căutăm. Îi spunem că am venit tocmai din România, pe urmele unor săpături arheologice care s-au desfăşurat aici pe la sfârşitul anilor ’60. O campanie importantă, când printre alte descoperiri s-a găsit şi un schelet de femeie, probabil prinţesă, purtând o brăţară fără de preţ pentru noi: o podoabă ajunsă, în urmă cu două milenii, din Carpaţi, în Germania de azi.
Faţa d-nei Liza se luminează imediat. “Cum să nu ştiu de săpături? S-au făcut chiar aici, peste drum de noi. Dacă m-ar ţine mai bine picioarele, v-aş arăta chiar locul unde au găsit mormântul fetei, acolo, între holdele acelea de ierburi sălbatice”, spune, arătând cu cârja în direcţia unui luminiş, plin de pietre ciudate de pe marginea drumului. “Era în mormântul unei fete?”, o chestionez pe “tante” Liza, ale cărei amintiri par decupate direct din rapoartele de săpătură arheologică. Da, nu încape nici o îndoială. Era educatoare în anii aceia, iar săpăturile de la Lalendorf au fost un eveniment prea important pentru comunitate, ca să treacă nebăgat în seamă! “Într-o zi a fost agitaţie mare! Atunci au dat peste mormântul despre care vorbiţi. Ziceau că este o femeie, au găsit lângă ea multe podoabe, printre care şi o brăţară frumoasă. Dar şi o diademă de pus pe cap”, povesteşte cu însufleţire doamna Liza, bucuroasă să-şi reamintească o întâmplare aşa de veche şi de însemnată. “Oh, e foarte mult de atunci, dar ţin minte cum era strânsă lumea în jurul gropii. Văd ca acum. A venit a doua zi o maşină de la Schwerin şi au luat de aici tot ce s-a găsit. Au umplut doi saci cu tot ce se afla în mormânt”. “Aţi văzut mormântul? Aţi văzut brăţara?”, îndrăznesc să o întreb pe bătrâna Liza.
Stă o clipă pe gânduri apoi privirea ei aproape pierdută se umple de toată lumina cerului. Îi arăt într-o fotografie “brăţara cu ferestruici” de la Lalendorf, iar Liza zâmbeşte şi dă din cap. Îmi vine să sar peste gard şi să pun genunchiul în faţa ei. Brusc, mi se pare tânără şi frumoasă, aşa cum arăta în dimineaţa deschiderii mormântului. Zâmbetul femeii acesteia e cel mai frumos argument pe care îl puteam găsi aici, la 2.000 de kilometri depărtare de casă! Aflasem “în direct” despre descoperirea brăţării. Dădusem de urma unui obiect care avea doar poveste, fără să fi fost expus în muzee, despre care se ştia că există, dar fără localizarea în informaţiile la care avusesem acces. Norocul reporterului. O verigă lipsă a istoriei, relevate de o bătrână de 86 de ani.
POLONIA
Drumul nostru spre Nord a început cu Polonia. Încă de anul trecut, când o porniserăm spre Ţările Baltice, dovezile dacice cele mai limpezi şi argumentele cel mai greu de pus sub semnul întrebării veneau din Polonia. Dacă în reportajele noastre putem proba impresionantul areal de expansiune şi de influenţă al lumii dacice, până inclusiv în Danemarca şi Suedia, e pentru că ne bazăm pe probe strânse, vreme de decenii, de pasionaţi arheologi şi profesori universitari polonezi, pe teoriile lor pe care le-au apărat în lucrări ştiinţifice şi în conferinţe publice, la cel mai înalt nivel. În anii ’70, când profesorii Tadeusz Sulimirski şi Tadeusz Makiewicz vorbeau despre influenţa şi despre prezenţa dacilor pe teritoriul Poloniei de azi, mulţi cercetători vor fi considerat aiuritoare şi avântate din cale-afară argumentele lor. Numai că timpul şi, mai mult decât el, realitatea arheologică de netăgăduit a ultimilor ani, le-a dat dreptate celor două somităţi ale istoriografiei poloneze.
“Acum 10 ani, discuţiile despre daci nici nu existau în lumea ştiinţifică din Polonia, iar acum, găseşti urme dacice pe tot locul. Să te aştepţi să afli şi alte noi şi spectaculoase urme dacice în zona aceasta a Europei, cât de curând. Acesta este doar începutul!”. Cu vorbele acestea mă despărţisem, în urmă cu un an, de tânărul arheolog polonez Marcin Rudnicki. Îl vizitasem chiar la el la birou, în mansarda modernă a “Institutului de Arheologie” al Universităţii din Varşovia.
Pornind de la descoperiri făcute de el însuşi în faimosul sit arheologic de la Pelczyska, Marcin Rudnicki şi-a pus problema contextului acestor descoperiri. Astfel a ajuns să afle că fragmentele de brăţară pe care le găsise sunt similare cu unele produse în Transilvania sau că, întregite, cioburile ceramice pe care le avea în biroul său formau o superbă “ceaşcă dacică”, un tip de veselă “marcă înregistrată” a strămoşilor noştri. “Prezenţa ceştilor dacice e un argument suficient ca să putem susţine prezenţa fizică a dacilor în zona dintre Cracovia şi Varşovia, în bazinul Vistulei”, îmi spunea atunci Marcin Rudnicki. Vasile Pârvan, marele istoric român care afimase acelaşi lucru, era confirmat! Şi cum literatura de specialitate, oricât de frumos ar fi transpusă sau explicată de istorici, rămâne tot pagină de carte, am vrut să vedem cu ochii noştri dovezile, obiectele, numeroasele artefacte dacice despre care vorbesc în lucrările lor arheologii polonezi. Ce urma să descoperim avea să-i dea mare dreptate lui Marcin. Adevăratele descoperiri dacice abia acum încep să apară…
Am început periplul nostru de trei mii de kilometri spre Ţările Nordice, la Cracovia, primul punct important pe harta lumii dacice, la nord de Transilvania. Deşi plasat într-o zonă cu mare trecere turistică şi într-un decor de vis, Muzeul de Arheologie părea să fi intrat în vacanţă, lăsat pe mâna unor ghizi de decor, lipsiţi de informaţii de specialitate. Ce vedeam în vitrine era, însă, uluitor: ceramică, arme, podoabe, vase funerare din lut, care aduceau izbitor cu ce avem şi noi în muzeele noastre, doar că nu exista nicăieri o explicaţie a provenienţei lor. Într-un colţ, o sculptură în piatră cu cavalerul trac… identic cu cel pe care îl găsisem în Lituania. Am solicitat să vorbim cu un specialist. Demersul a durat câtva timp, dar rezultatul a fost peste aşteptări.
Un lucrător al muzeului ne-a pus la dispoziţiile lucrări extraordinare realizate… împreună cu istorici români, facilitându-ne, ulterior, accesul spre personalul specializat în perioada dacică. Astfel, arheoloaga Malgorzata Wawer a petrecut două zile în depozitele Muzeului de Arheologie de la Cracovia, pentru a scoate la iveală relicvele dacice care sunt ţinute sub cheie. “Păcat că nu am avut mai multă vreme să caut, pentru că avem foarte multe elemente de origine dacică la noi în muzeu. Majoritatea sunt fragmente ceramice ale unor vase tipice pentru arealul dacic, cum e ceaşca dacică, dar şi binecunoscutele fructiere cu picior înalt sau diverse capace ceramice ornamentate. S-au găsit obiecte de acest fel în cel puţin şase situri arheologice importante din jurul Cracoviei. Avem însă şi vase foarte bine păstrate, pe care le-am moştenit dintr-o excavaţie de la Lipica Gorna, şi care ţin de cultura Lipiţa, asociată tribului dacic al costobocilor”, afirmă Malgorzata Wawer. De altfel, după cum dovedesc şi fotografiile din arhiva muzeului, astfel de artefacte dacice sunt prezente, din timp în timp, în expoziţiile organizate de muzeul din Cracovia.
Când cauţi o brăţară şi descoperi trei!
Dar adevăratele descoperi dacice aveam să le găsim, la modul propriu, la Gdansk. Muzeul de Arheologie de la Marea Baltică e o adevărată bijuterie. Situat în centrul vechi al oraşului, el este găzduit într-o clădire-simbol, una dintre puţinele care au rezistat după bombardamentele criminale ale armatei sovietice din Al Doilea Război Mondial. Un muzeu uriaş, înălţat pe mai multe nivele, cu săli întregi dedicate perioadei antice. Urne dacice mortuare şi săbii îndoite (sice), depuse ca ofrandă (exact cum am găsit în primăvară, la cea mai nordică cetate dacică, cea din Ucraina, de la Malaya Kopanya), colane, brăţări, fibule care seamănă cu inventarul multor descoperiri de la noi, dar, din nou, nicio explicaţie relevantă sub obiectele afişate şi, din păcate, niciun specialist în epoca romană prezent la faţa locului. “Atât şefa departamentului, doamna Malgorzata Tuszynska, cât şi asistenta dânsei, doamna Ewa Adamska, sunt plecate. “Ewa este pe un şantier, la mai bine de 100 de kilometri de aici”, s-a scuzat arheoloaga Olga Krukowska, străduindu-se să ne ofere informaţii şi să ne fie ghid. Ne preia şi ne conduce prin întreg muzeul, în vreme ce încearcă să afle unde au dispărut brăţările de tip “Şimleu Silvaniei”. “Nu sunt expuse”, constatăm împreună, în faţa vitrinei în care ele s-au găsit până acum trei săptămâni.
“S-a făcut o mare expoziţie şi am luat unele dintre exponatele de valoare. Mai e doar această brăţară, cu cap de şarpe, care pare să fie şi ea tot dacică, deşi e clar că nu e cea pe care o căutaţi”. La finalul ghidajului, Olga stabilise deja toate detaliile pentru întâlnirea mea de a doua zi cu Ewa Adamska, chiar pe şantierul de la Pudlowiec, unde se afla la săpat. “Ewa vă poate da toate detaliile pentru ceea ce căutaţi”, ne-a asigurat, la plecarea de la Muzeul de Arheologie din Gdansk, Olga Krukowska.
Ne-am pornit cu noaptea în cap spre Pudlowiec şi bine am făcut. GPS-ul ne-a scos în cu totul altă parte, iar de acolo, de-abia cu ajutorul unor instalatori polonezi, cu practica făcută în Marea Britanie şi cu engleza bine învăţată, am ajuns pe drumul cel bun. Numai că Pudlowiec-ul e un sătuc mut. Cu greu găsim pe cineva la un mic atelier auto. “Nu e aici şeful”, era singura replică într-o limbă străină a femeii de serviciu care păzea birourile. Dar înţelege ce căutăm, “Aaa, archeologiczne!!!” şi, în lipsă de cuvinte, ne trage după ea în mansarda atelierului, de unde se văd frumos câmpurile agricole, impecabil cultivate, ale Poloniei.
Ne arată cu degetul spre nişte baloţi de paie, iar de acolo, nu mai e mult până la şantierul arheologic. Ajungem în 5 minute în mijlocul unui loc ce aduce mai degrabă a deşert decât a şantier. Bate un vânt aspru, care ridică colbul făcut de muncitorii ce trudesc cot la cot, lângă cercetătoarea noastră. Ewa Adamska ne întâmpină, ca o veritabilă arheoloagă, cu hârleţul în mână şi cu faţa bătută de praf şi de soare. Vorbeşte greu engleză, iar gesturile de care se ajută ca să se facă înţeleasă o obosesc mai rău ca datul la lopată. Dar are încăpăţânarea specifică meseriei pe care şi-a ales-o şi nu ne lasă să plecăm de acolo nelămuriţi. Nu îi e foarte clar ce căutăm de fapt, cu ce ne poate ajuta, dacă suntem arheologi sau jurnalişti. O convingem că nu facem spionaj ştiinţific şi că, pur şi simplu, căutăm să aducem noi informaţii pentru cititorii noştri, despre cele mai noi descoperiri legate de civilizaţia dacică.
Îi explicăm faptul că încercăm să găsim o brăţară anume, iar Ewa îmi cere pixul şi îmi desenează pe agendă capul de şarpe al brăţării pe care o văzusem cu o zi înainte la Gdansk. Extraordinar! Căutam o brăţară dacică şi găsim o alta! Apoi îi arăt imaginea cu brăţara de tip “Şimleu Silvaniei”. Pufneşte în râs. “Nu pot să cred că asta căutaţi voi! Căutaţi «brăţări cu ferestre»? Tocmai am găsit două astfel de brăţări pe şantierul de la Skarszewy, acum câteva luni”, spune Ewa. E o informaţie exclusivă, avea să îmi confirme şefa ei. Nimeni în afară de cele două arheoloage nu ştie despre această descoperire. Ewa Adamska urmează să publice în curând cercetarea legată de cele două brăţări cu ferestre. “Sunt nişte exemplare foarte speciale şi foarte importante pentru noi, aşa că ţinem totul la secret, dar vă promitem că vă vom pune la dispoziţie imagini cu ele, în momentul când studiul nostru va fi gata”, îmi explică la telefon Malgorzata Tuszynska, superioara Ewei la Muzeul de Arheologie din Gdansk.
Informaţia legată de cele două noi brăţări dacice cu ferestre este extraordinară: pe harta lui Marcin Rudnicki, în nordul Poloniei, pe lângă Gdansk, erau cunoscute până acum trei exemplare. Din start, acum avem cinci brăţări la Gdansk, plus cele 11 din România! Dacă le punem la socoteală şi pe cele două din nordul Germaniei, avem la Baltica aproape la fel de multe brăţări “tip Şimleu Silvaniei”, câte au fost găsite la noi în ţară! Şi, la cât de cu spor şi de serios se face arheologie în Polonia, n-ar fi exclus ca în doi ani să avem mai multe brăţări dacice la Marea Baltică decât în Ardeal! Marcin Rudnicki avea mare dreptate: “Acesta este abia începutul!”. N-a trebuit decât să ne punem la drum, ca să găsim trei noi dovezi fabuloase ale influenţei lumii dacice la Marea Baltică. Iar Gdansk-ul şi Lalendorf-ul erau, la fel ca în promisiunea lui Marcin, doar începutul aventurii noastre pe urme dacice în nordul continentului…