Cum au cucerit ungurii Transilvania în trecut. O cronică a acestui teritoriu, fără patimi și naționalisme

Transilvania, situată în inima Europei Centrale, a fost de-a lungul secolelor un teritoriu de interferență culturală, politică și militară între lumi diferite: lumea latină, lumea slavă și cea maghiară. În jurul cuceririi sale de către unguri s-au țesut multe legende, interpretări și controverse. Pentru unii, a fost o expansiune firească a triburilor maghiare în căutarea unui nou cămin; pentru alții, o cucerire asupra populațiilor deja sedentarizate — daci romanizați sau români timpurii.

Scopul acestei relatări nu este să dea verdicte, ci să ofere o cronică limpede, bazată pe date istorice și arheologice, despre felul în care Transilvania a devenit parte a lumii maghiare medievale.

Contextul istoric înainte de sosirea ungurilor

Înainte de secolul al IX-lea, Transilvania era o regiune diversă etnic și politic. După retragerea romanilor din Dacia în anul 271 d.Hr., teritoriul a fost influențat de migrații succesive ale popoarelor barbare. Gepizii, hunii, avarii și slavii au ocupat pe rând zonele fertile, în special văile râurilor Mureș, Someș și Olt. Arheologia indică o prezență slavă semnificativă începând din secolul al VII-lea, cu așezări precum cele din cultura Ipotești-Cândești, asociate cu slavii timpurii. Există dovezi ale unor populații romanizate (vlahi, strămoși ai românilor), dar densitatea populației era redusă, regiunea fiind în mare parte nelocuită sau folosită pentru pășunat sezonier.

În secolul al IX-lea, Transilvania se afla sub influența Imperiului Bulgar, care controla părți din estul Bazinului Carpatic. Cronicile bizantine, precum De Administrando Imperio al împăratului Constantin al VII-lea (scrisă în jurul anului 950), menționează prezența unor grupuri turcice (precum pecenegii) și slavi în zonă. Nu existau state centralizate puternice; regiunea era împărțită între duci locali, cu fortificații modeste, cum ar fi cele de la Bihar sau Doboka, datate arheologic în secolul al IX-lea. Dezbaterile historiografice se concentrează pe continuitatea populației daco-romane: unii istorici români susțin o prezență continuă a vlahilor, bazându-se pe toponime și lingvistică, în timp ce alții, inclusiv istorici unguri, subliniază o populație predominant slavă și nomadă, cu vlahii migrând mai târziu din sudul Dunării. Studii genetice recente, precum cele din 2019-2022, arată o amestecătură de origini europene și stepice în populațiile pre-cucerire, fără a rezolva complet controversa.

Sosirea ungurilor în Bazinul Carpatic

Ungurii, un popor nomad de origine ugro-finică din stepele asiatice (regiunea Uralilor și a râului Ob), au început migrația spre vest în secolul al IX-lea, presionați de pecenegi și alte triburi. Sub conducerea unui consiliu de șapte căpetenii (inclusiv Árpád, fondatorul dinastiei Árpád), ei au traversat Carpații în 895-896, după o alianță temporară cu bizantinii împotriva bulgarilor. Această mișcare, numită honfoglalás („cucerirea patriei”) în istoriografia ungară, a fost un proces gradual, nu o invazie unică. Cronicile medievale, precum Gesta Hungarorum a lui Anonymus (scrisă în secolul al XII-lea), descriu o serie de raiduri și alianțe, deși această sursă este considerată semi-legendară, amestecând fapte cu ficțiune pentru a legitima puterea nobilimii ungare.

Inițial, ungurii s-au stabilit în Pannonia (vestul Ungariei actuale), învingând rămășițele Marelui Moravia în bătălii precum cea de la Brezalauspurc (907), unde au zdrobit o armată bavareză. Arheologia confirmă așezări ungare timpurii, cu morminte conținând arme, bijuterii și schelete de cai, caracteristice culturii nomade. Genetica arată că elitele cuceritoare aveau origini eurasiene (haplogrupuri N și U4), în timp ce populațiile obișnuite s-au amestecat rapid cu localnicii slavi și avari. Extinderea spre est, spre Transilvania, a fost motivată de resurse precum minele de sare și aur, esențiale pentru economia nomadă.

Procesul de cucerire a Transilvaniei

Cucerirea Transilvaniei nu a fost un eveniment singular, ci un proces întins pe câteva decenii, între sfârșitul secolului al IX-lea și începutul secolului al XI-lea. Potrivit Gesta Hungarorum, ungurii au întâlnit rezistență din partea unor duci locali: Gelou (un duce vlah în centrul Transilvaniei), Menumorut (în nord-vest, între Mureș și Someș) și Glad (în Banat). Anonymus descrie cum căpetenia Töhötöm (sau Tétény) l-a învins pe Gelou într-o bătălie lângă râul Almaș, forțându-i pe supraviețuitori să jure loialitate. Menumorut s-a predat după asedii, oferindu-și fiica în căsătorie fiului lui Árpád, Zoltán, care a primit Transilvania ca moștenire. Glad a fost învins la râul Timiș, cu ajutorul unor aliați cumani (deși prezența cumanilor este anacronică, ei sosind mai târziu).

Aceste relatări sunt contestate: istorici precum Florin Curta argumentează că figurile precum Gelou ar putea fi invenții literare, bazate pe toponime reale, dar lipsite de dovezi arheologice contemporane. Alte surse, precum Chronicon Pictum (secolul al XIV-lea), menționează moartea lui Álmos (tatăl lui Árpád) în Transilvania, simbolizând începutul cuceririi. Dovezile arheologice includ cimitire ungare din secolul al X-lea la Cluj-Napoca, Orăștie și Alba Iulia, cu artefacte precum cercei în formă de S și echipament ecvestru, indicând o prezență permanentă. Bătălii majore au inclus confruntări cu pecenegii la Kerlés (1068), dar acestea au fost după consolidare.

Din perspectivă română, unii istorici subliniază că vlahii erau deja prezenți, formând o populație autohtonă asimilată forțat, în timp ce perspectiva ungară vede regiunea ca fiind slab populată, cu ungurii aducând ordine feudal. Studii genetice (ex. Neparáczki et al., 2019) arată o continuitate din epoca bronzului, cu adaos ungar în secolul al X-lea, sugerând o integrare pașnică în multe cazuri, fără masacre masive. Până în 1002, regele Ștefan I (Vajk) a anexat definitiv Transilvania, învingându-l pe unchiul său matern, Gyula III, și stabilind un voievodat sub control ungar.

Integrarea și evoluția Transilvaniei sub Regatul Ungariei

Odată cucerită, Transilvania a devenit un voievodat autonom în cadrul Regatului Ungariei, cu capitala la Alba Iulia (Gyulafehérvár). Administrarea a implicat coloniști unguri, sași (germani invitați în secolul al XII-lea pentru minerit) și secui (un grup ungarofon cu origini dezbătute, posibil legați de hunii lui Attila), care au primit privilegii pentru apărarea granițelor. Populația vlahă (română) a rămas majoritar rurală, supusă sistemului feudal, dar exclusă din structurile politice prin Unio Trium Nationum (1438), o alianță între nobili unguri, secui și sași.

Secolele ulterioare au adus provocări: invazia mongolă din 1241 a devastat regiunea, ducând la reconstrucție sub Béla IV. Transilvania a prosperat economic datorită minelor și comerțului, dar a fost afectată de conflicte otomane, culminând cu formarea Principatului Transilvaniei în 1570, sub suzeranitate otomană, dar cu autonomie. Figuri precum Ioan Hunyadi (voievod în secolul al XV-lea) au apărat regiunea împotriva otomanilor, câștigând bătălii precum cea de la Breadfield (1479).

Evoluția demografică arată o diversificare: până în secolul al XVI-lea, românii formau peste 50% din populație, dar erau marginalizați social. Dezbaterile moderne se concentrează pe teoria „dublei cuceriri” (kettős honfoglalás), care sugerează o continuitate avară-unghară, dar este respinsă de majoritatea arheologilor.

Concluzie: Moștenirea unei cuceriri

Cucerirea Transilvaniei de către unguri a fost un proces de migrație și expansiune care a transformat o regiune periferică într-un centru al Regatului Ungariei. Fără a idealiza sau demoniza, este clar că aceasta a implicat conflicte, dar și integrări culturale, rezultând într-o societate multietnică. Astăzi, Transilvania rămâne un simbol al diversității europene, cu moșteniri lingvistice, arhitecturale și genetice care reflectă acele vremuri. Istoria sa ne amintește de complexitatea migrațiilor umane, invitând la o analiză bazată pe dovezi, nu pe pasiuni naționale.