Cum ne-au influențat cumanii, pecenegii și mongolii. Patru secole de stăpânire a migratorilor asiatici peste teritoriile românești

Timp de patru secole, o parte din teritoriul de astăzi al României s-a aflat sub dominația războinicilor stepelor. Neamuri de origine turcică sau mongolă au stăpânit din punct de vedere politic aceste teritorii și au reușit să-și pună amprenta asupra istoriei lor.

Dacă perioada voievodală clasică, cu Principatele Moldovei și Țării Românești, a fost mult promovată din punct de vedere istoriografic, dar și idealizată, mai ales în perioada naționalismului de factură comunistă, secolele dinaintea formării statelor medievale românești este puțin cunoscută publicului larg, fiind dezbătută mai ales în mediul științific.

Prin prisma cercetărilor a fost scos în evidență faptul că o bună parte din teritoriul României de astăzi s-a aflat sub stăpânirea politică a triburilor de stepă, turcice sau mongole, timp de aproape patru secole. Acest control militar și politic a grăbit în unele cazuri cristalizarea primelor formațiuni statale și au lăsat o importantă moștenire, ignorată mai ales în perioadele de exacerbare naționalistă, care elimina orice aport alogen.

Se pare că formarea Țării Românești, de exemplu, se datorează în mare parte triburilor turcice, cumane, la fel și prima dinastie a Valahiei, dar și constituirea primelor elite politice ale voievodatului.

Triburile crescătorilor de cai, stăpâni peste Moldova, Muntenia și Oltenia

În zorii evului mediu, primele comunități stră-românești și românești, a căror formare este dovedită arheologic prin culturi precum Dridu sau Ipotești-Cândești, erau organizate în formațiuni politice restrânse, adunate în jurul unor fortificații de lemn, cu val de pământ și șanț. Erau cel mai probabil rezultatul unui mix de populații, cu influențe romanice, slave, dacice, în unele locuri probabil germanice, iraniene și turcice.

Aceste comunități de români sau valahi – cum erau cunoscuți – ocupau un areal întins, din Transilvania și până în Moldova, Muntenia, Oltenia și Banatul de astăzi. Erau în special comunități pastorale și agricole, organizate pe modelul obștilor sătești, conduși de lideri politici locali de tipul jupanilor sau cnezilor, cu religie creștină de rit bizantin.

Nu de puține ori, așa cum arată diferite izvoare, o parte a membrilor acestor formațiuni prestatale slave și românești sau slavo-românești de pe teritoriul de astăzi al României acționau și ca mercenari în conflictele regionale din estul și sudul Carpaților.

Multe dintre aceste comunități românești conduse de cnezi și jupani depindeau politic de statele feudale timpurii din zonă, precum marile cnezate și voievodate slave din estul și nordul Moldovei de astăzi, de Țaratul Bulgar în sud, de Imperiul Bizantin în zona Dobrogei sau, mai târziu, din secolul al XIV-lea, de Regatul Ungariei și cel al Poloniei.

Timp de patru secole, însă, teritoriile de astăzi ale Moldovei, Munteniei sau Olteniei s-au aflat sub dominația politică și militară a triburilor de călăreți războinici ai stepelor din zona central Asiatică. Este vorba de triburi turcice și mongole.

În secolul al IX-lea, pe teritoriul de astăzi al României, își fac apariția pecenegii. Erau războinici de neam turcic, maeștrii ai războiului călare. De altfel principala lor ocupație era creșterea hergheliilor de cai. Așa cum arată și reputatul Constantin C. Giurescu, aceștia au invadat, venind din zona Asiei Centrale, întreg teritoriul de la Nipru și până în Pannonia. Pecenegii s-au așezat inițial pe teritoriul Moldovei de astăzi, apoi s-au răspândit și în Dobrogea, dar și în Valahia sau Transilvania. Ba chiar au trecut și la sud de Dunăre.

Aveau un stil de viață nomad, trăind în corturi și controlând aceste teritorii prin intervenții rapide și sângeroase, acolo unde populația refuza să le plătească tributul impus. Au servit ca mercenari în slujba împăraților bizantini, care i-au plătit pentru a le ataca inamicii, mai ales în timpul lui Constantin Porfirogenetul.

Pecenegii au dominat teritoriile de mai târziu ale voievodatelor Moldovei și Țării Românești, timp de aproape două sute de ani. Specialiștii spun că o parte a acestor pecenegi, în contact cu populația locală, s-au așezat aici, mai ales în zona Transilvaniei și a Dobrogei.

„Atât în Transilvania, cât şi în Dobrogea, pecenegii s-au sedentarizat, acesta a dus în cele din urmă la adoptarea modului de viață al populației româneşti, iar ulterior la asimilarea acestora. Potrivit unor cronici medievale, inclusiv cea a Notarului Anonim maghiar, trupele pecenegilor erau folosite nu doar de către bizantini, ci şi de către regii maghiari”, precizează Mircea Brie în ”A social history of romanian space: from the beginning of dacian state to the rise of modernity”.

Puterea pecenegilor s-a diminuat însă, fiind înfrânți, în secolul al XI-lea de împăratul bizantin Alexios I Commnenul, dar și de regele Ungariei, Ladislau în anul 1085.

Cumanii și germenii organizării statale românești la sud de Carpați

Locul pecenegilor a fost luat de uzi, alte triburi turcice, de călăreți războinici, din centrul Asiei. Invazia acestora din secolul al XI-lea a fost deosebit de violentă, cauzând distrugeri importante mai ales în zona Dobrogei. Prezența lor este atestată și de tezaure îngropate, cu obiecte provenite din jafuri, precum cel de la Piscul lui Soare. Uzii au ajuns până în Grecia, prădând. O parte au ajuns și în Transilvania. În cele din urmă grupuri de uzi s-au creștinat și s-au așezat în diferite părți ale Imperiului Bizantin. Urmașii lor sunt găgăuzii din Dobrogea și Basarabia.

Unul dintre cele mai importante triburi de călăreți războinici asiatici, care au avut o influență covârșitoare mai ales asupra cnezatelor și țărilor românești de la sud de Carpați au fost cumanii. Un neam turcic, venit tot din Asia Centrală, maeștrii ai războiului din goana calului, arcași desăvârșiți, cu o aristocrație îndrăgostită de arta sofisticată a bijutierilor, cumanii ajung prima dată în Moldova în secolul al XI-lea.

Popor de nomazi, deosebit de războinici, cumanii se ocupau cu creșterea vitelor dar și cu negustoria sau meșteșugurile. Din Moldova, hoardele cumane s-au răspândit rapid în Muntenia, Oltenia și Transilvania. Controlau populațiile locale cu raiduri rapide și sângeroase, la început, căutând obținerea tributului. Au organizat expediții către Ungaria, Imperiul Bizantin, dar și în cnezatele slave din est.

Începând cu secolul al XIII-lea, cumanii își fac așezări în rândul populațiilor locale. Ei vor constitui, cum este cazul Munteniei și Olteniei, o elită politică și militară care va controla regiunea. Prezența lor în Moldova este atestată și de existența unei episcopii a cumanilor la Milcov, aceste triburi războinice fiind creștinate în rit apusean, catolic, la presiunea regilor Ungariei. Prezența cumanilor a fost deosebită de importantă mai ales la sud de Carpați.

Se presupune că aceste căpetenii cumane au dus la cristalizarea Principatului Țării Românești, celebrul descălecător și întemeietor al dinastiei Basarabilor, Tihomir, dar și fiul său Basarab, ar fi membri ai aristocrației cumane. De altfel, sunt specialiști care consideră că modelul cuman a dus la apariția unor elite politice în Țara Românească. „Aceştia au avut însă un rol foarte important în procesul de feudalizare, contribuind la cristalizarea relațiilor feudale, la apariția boierimii în spațiul românesc”, precizează Mircea Brie în aceeași lucrare.

De altfel, căpetenii cumane se vor înrudi cu nobilimea maghiară, unul dintre cei mai cunoscuți urmași ai acestora fiind regele Ungariei, Ladislau Cumanul.

Puterea cumanilor s-a diminuat atât din cauza asimilării, dar și mai apoi a marii invazii mongole. Din perioada stăpânirii turcice pe teritoriul actual al României, au rămas și multe toponime, hidronime și alte denumiri. De exemplu: Teleorman, Oituz, Bărăgan, Caracal, Vaslui sau Bahlui dintre cele mai cunoscute. În plus, sunt numele care se termină în „-abă“.

O invazie devastatoare și un secol de stăpânire asiatică

La începutul secolului al XIII-lea, din stepele Asiei a venit către Europa hoardele mongole. Anterior, acești războinici formidabili, maeștrii ai mânuirii arcului din goana calului, fuseseră uniți într-o uriașă forță militară de renumitul Ghinghis Han.

După ce au măturat Asia, prădând și arzând, hoardele mongole s-au îndreptat către Europa. După moartea lui Ghinghis Han în 1227, fiul său Ogodai, ajuns mare Han, îl trimite pe Batu Han către Vest. În perioada 1236-1240, hoardele mongole trec prin foc și sabie cnezatele rusești, strivind puterea Kievului și a Moscovei. Polonia și Ungaria au fost următoarele ținte, fiind prădate și îngenuncheate.

Iureșul mongol a fost stopat doar de moartea lui Ogodai. Batu Han se retrage din Pannonia și pleacă înapoi la Karakorum, în Mongolia. Îl susține la tron pe Monghe, iar drept răsplată primește stepele din nordul Mării Negre. În această regiune, Batu Han va întemeia Sarai, frumoasa sa capitală de pe malurile Volgăi și întemeiează statul Hoardei de Aur.

Acest stat al războinicilor mongoli va fi o mare pacoste, mai bine de un secol, pentru toate teritoriile de la vest de Nistru, inclusiv pentru regatele Ungariei și al Poloniei. Teritoriile locuite de români la est și la sud de Carpați au fost incluse în sfera de control politic și militar al Hoardei de Aur, autohtonii fiind nevoiți să plătească tribut hanilor mongoli.

Batu Han a dezlănțuit un nou raid asupra Europei, devastând zone întregi, până în Ungaria, mai ales după înfrângerea armatei maghiare la Mohi în 1241. Mongolii au trecut prin foc și sabie Transilvania, Banatul, Moldova, Oltenia și Muntenia, de astăzi.

„Zonele locuite de români nu au intrat efectiv în componenţa Hoardei, aceştia fiind obligaţi la recunoaşterea suzeranităţii tătarilor, la plata unui tribut şi participarea la expediţii militare. Teritoriul acestora era considerat un fel de no man’s land, la marginea regatului Ungariei. De abia la sfârşitul secolului al XIII-lea, sudul Moldovei a fost integrat în Hoarda de Aur, căpătând o importanţă deosebită prin faptul că asigura legăturile cu poziţiile ocupate în Balcani“, preciza Daniel Ciucălău în articolul său „Hoarda de Aur şi spaţiul nord dunărean la începutul statalităţii româneşti” din revista ”Acta Moldaviae Septentrionalis” (numerele VII-VIII).

Stăpânirea mongolă a dus indirect la formarea statului medieval Moldova – mai ales prin faptul că ungurii, pentru a scăpa de presiunea mongolă din estul Carpaților, au întemeiat o marcă de apărare, sub conducerea lui Dragoș din Beden, un lider maramureșean, vasal coroanei maghiare.