Istoria dacilor este marcată de confruntări sângeroase cu numeroase triburi, dar şi cu marile armate ale imperiilor din Antichitate.
Herodot afirma că îi orbeau pe sclavi şi pe prizonierii luaţi în război, pentru a-i folosi la mulsul şi la baterea laptelui pe care îl beau.
Sciţii au fost unul dintre popoarele de temut ajunse în ţinuturile dacilor. Obişnuiau să bea sângele duşmanilor ucişi şi să se hrănească din carnea acestora, potrivit relatărilor istoricilor antici, iar atrocităţile săvârşite de sciţi depăşeau orice închipuire.
Războaie sângeroase au marcat istoria popoarelor care au stăpânit în Antichitate peste teritoriile actuale ale României. Ţinuturile strămoşilor daci au fost râvnite de celţi, perşi, macedoneni, romani şi numeroase triburi nomade, însă niciunul dintre popoarele străine care au participat la invazii în Dacia nu a fost descris într-un mod mai sumbru decât cel al sciţilor.
Triburile sciţilor au ocupat teritorii în Dacia până în secolul II î.Hr., susţin unii istorici. Au venit dinspre răsărit, atraşi de bogăţia ţinuturilor, şi au pătruns în Dobrogea, Moldova şi Transilvania. Timp de trei secole s-au dat lupte între sciţi şi daci. Herodot afirma că sciţii erau urmaşii eroului legendar Heracles, de la care au moştenit vitejia.
„Este cu neputinţă să le scape cineva când vine cu oaste împotriva lor, şi nimănui nu-i stă în putere să dea de ei, dacă ei înşişi nu vor să se arate. Căci sciţii n-au nici cetăţi, nici ziduri întărite, ci toţi îşi poartă casa cu ei şi sunt arcaşi călări, trăind nu din arat, ci din creşterea vitelor şi locuiesc în căruţe. Cum să nu fie ei de nebiruit şi cu neputinţă să te apropii de ei?”, scria Herodot, citat în volumul Izvoare privind Istoria României (Editura Academiei RPR – 1964)
Vitejia sciţilor şi îndemânarea lor în mânuirea arcului era întrecută doar de setea lor de sânge. Despre sciţi, istoricul antic afirma că îi orbeau pe sclavi şi pe prizonierii luaţi în război, pentru a-i folosi la mulsul şi la baterea laptelui pe care îl beau. Unii dintre prizonieri erau jertfiţi zeilor, iar ritualurile erau înfiorătoare.
„După ce-l stropesc cu vin pe cap, îi taie celui jertfit gâtul de-asupra unui vas, pe care apoi îl duc pe grămada de lemne, iar sângele îl varsă pe sabie. Umărul drept al tuturor celor jertfiţi este tăiat cu mână cu tot, fiind apoi aruncat în aer. Mâna rămâne acolo unde a căzut, iar trupul zace în altă parte”, afirma Herodot, adăugând că a luat parte la astfel de jertfe.
Războinicii sciţi obişnuiau să bea sângele duşmanilor ucişi, după ce le tăiau acestora capul şi i le ofereau regelui, pentru a primi o parte din pradă. Pielea de pe ţeastă era păstrată ca trofeu.
„Scitul jupoaie capul astfel: taie pielea de jur împrejur, pe după urechi, o apucă şi o smulge de pe ţeastă. Apoi o răzuie de carne cu ajutorul unei coaste de bou. O frământă în mâini şi după ce a reuşit să o înmoaie face din ea un fel de ştergar. Scitul pune acest ştergar la frâul calului pe care îl încalecă şi se făleşte cu el. Cine are cele mai multe asemenea ştergare este socotit cel mai viteaz. Numeroşi sciţi fac din atare piei chiar mantale, pentru îmbrăcat, veştminte pe care le cos în felul blănilor ciobăneşti. De pe leşul vrăjmaşilor, mulţi jupoaie pielea mâinii drepte, cu unghii cu tot, şi fac din ea un înveliş pentru tobă. Mulţi jupoaie întreg trupul duşmanului şi întinzându-i pielea pe bucăţi de lemn o poartă pe caii lor”, relata Herodot, potrivit autorilor volumului Izvoare privind Istoria României (Editura Academiei RPR – 1964).
Capetele celor mai aprigi duşmani ucişi de sciţi erau, de asemenea, transformate în trofee sau în pocale din care războinicii beau sânge şi vin. „După ce taie fiecare cu ferăstrăul ţeasta mai de jos de sprâncene, o curăţă. Săracii o învelesc numai cu o piele de bou neargăsită, folosindu-se de ea în felul acesta. Bogaţii, pe lângă acest înveliş de piele neargăsită, mai poleiesc ţeasta cu aur pe dinăuntru şi o folosesc ca pe un pocal, pentru a bea din ea”, afirma Herodot.
Şi ţestele rudelor ucise în faţa regelui erau transformate în pocale, iar sciţii se mândreau cu astfel de trofee în faţa prietenilor lor. Sciţii aveau foarte mulţi vrăjitori. Unii erau ucişi dacă nu îşi dovedeau îndemânarea. Ritualul uciderii lor a fost prezentat de Herodot. „După ce umplu un car cu vreascuri, înjugă la el boii. Vrăjitorii, având piedici, mâinile legate la spate, iau în gură un căluş, sunt aşezaţi pe vreascuri. Dau apoi foc vreascurilor şi în felul acesta sperie boii, pe care-i pun astfel pe fugă. Adeseori boii ard împreună cu vrăjitorii”. Şi fiii celor condamnaţi la moarte erau ucişi, în schimb fetele le erau cruţate.
Istoricul elen Strabon afirma, de asemenea, că sciţii din teritorile Mării Negre erau vestiţi pentru cruzimea lor. „Ei jertfeau pe străini şi-i mâncau, iar ţestele lor le foloseau la băut”, scria Strabon, în Geografia.
„Sciţii îşi înmoaie săgeţile în venin de viperă şi în sânge de om; acest amestec blestemat n-are leac şi la cea mai uşoară atingere produce moartea instantanee”, afirma Pliniu cel Bătrân, autorul antic citat în Izvoare privind Istoria României (Editura Academiei RPR – 1964). „Sciţii îşi îngroapă de vii bătrânii şi îi înjunghie pe ruguri pe aceia pe care răposaţii i-au îndrăgit mai mult”, afirma Porphyrios, un alt autor din Antichitate, citat în volumul Izvoare privind Istoria României.
Despre modul de viaţă al sciţilor a relatat şi istoricul Clearh din Soloi, în a secolul IV î. Hr. „Au ajuns cei mai nenorociţi dintre muritori, din pricina lipsei lor de măsură. Căci ei s-au desfrânat ca nimeni altul, având din belşug tot felul de bogăţii şi putându-şi procura orice. Traiul îmbeşugat şi faptul că dintre toţi oamenii ei s-au dedicat mai întâi desfrânării i-au adus la atîta nelegiure, încât tăiau nasul tuturor oamenilor pe care îi întâlneau”, scria Clearh din Soloi.
Autorul adăuga că femeile sciţilor au tatuat trupurile femeilor trace, pentru a le batjocori. „Sciţii au poruncit tuturor cu atâta trufie, încât serviciul de sclav atât de jalnic pentru toţi, s-a transmis urmaşilor cu un cuvânt scitic, aşa cum era el”, afirma Clearh din Soloi, citat în Izvoare privind Istoria României (Editura Academiei RPR – 1964).
Autorii antici au relatat despre expediţia împăratului persan Darius pe teritoriile stăpânite de sciţi, cu scopul de a-i pedepsi şi faptul că aceştia au respins atacurile armatei persane, care număra 800.000 de oameni. Herodot menţionează, în scrierile despre războiul perşilor, şi faptul că dacii i s-au opus lui Darius, în timp alte triburi tracice s-au predat fără luptă. „Înainte de a ajunge la Istru Darius îi supune mai întâi pe geţii care se cred nemuritori. Geţii, care luaseră hotărârea nesăbuită (de a i se împotrivi), au fost robiţi pe dată, măcar că ei sunt cei mai viteji si cei mai drepţi dintre traci”.
Înrudiţi cu sciţii, potrivit istoricilor, sarmaţii au reprezentat un amestec de triburi războinice, care s-au stabilit la răsărit de teritoriile actuale ale României şi la nord de Marea Neagră. Unii istorici i-au identificat ca fiind acelaşi popor al sciţilor, alţii i-au diferenţiat. „Felul de viaţă al sciţilor se deosebea de cel al sarmaţilor. Căci pe când unii sunt atât de cruzi încât mănâncă oameni, ceilalţi se abţin şi de la animale”, afirma Strabon. Sarmaţii au ajuns pe teritoriul Daciei, urmele acestor comunităţi fiind descoperite mai ales în zona Moldovei.
Autorii antici remarcau îndemânarea lor în luptă şi faptul că, la fel ca alte triburi scitice, şi la sarmaţi femeile luptau. „În Europa se află un neam scitic care locuieşte în jurul Lacului Meotic şi se deosebeşte de celelalte neamuri. Sunt aşa numiţii sarmaţi. Femeile lor călăresc şi, călare, trag cu arcul şi aruncă suliţa. Se luptă cu duşmanii cîât timp sunt fecioare. Nu se mărită până nu a omorât fiecare trei duşmani şi nu au legături cu bărbatul înainte de a face sacrificiile rânduite de lege. Dacă îşi ia bărbat, femeia încetează a călări, câtă vreme o nevoie nu sileşte întreg neamul să pornească la luptă. Femeile n-au sânul drept. În copilărie, când sunt încă foarte mici, mamele lor înroşesc un instrument de aramă făcut pentru scopul acesta, îl pun la sânul lor drept şi îl ard, astfel acesta îşi pierde puterea de a creşte, transmiţând umărului şi braţului drept toată tăria şi vlaga”, scria istoricul elen Hipocrate.
