Marele istoric A.D.Xenopol, în monumentala sa lucrare, „Istoria românilor din Dacia Traiană”, îşi intitula Cartea 1 – „Formarea naţionalităţii române”, şi conchidea că poporul român, respectiv „naţionalitatea română” era constituită în jurul anului 900 d.Hr. Concluzia lui A.D. Xenopol a fost preluată în timp de mulţi cercetători şi trebuie remarcat faptul că noile cercetări confirmă în mare parte viziunea marelui istoric.
Alt mare istoric, Nicolae Iorga, în volumul II din vasta sa sinteză „Istoria poporului român”, considera că, în general, putem vorbi de români încă din secolul al VI-lea d.Hr. Dacă reputatul istoric, cu larga-i viziune, avea în vedere, în primul rând, încheierea romanizării şi constituirea „romaniilor populare”, fireşte că avea dreptate. Dar totuşi nu se poate vorbi de popor român, deplin format, din secolul al VI-lea. Aşa cum s-a demonstrat prin cercetările ulterioare, vor mai trece aproximativ două secole de la încheierea procesului de romanizare până se va putea vorbi de poporul român ca un grup etnic deplin constituit şi individualizat în spaţiul sud-est european.
În tratatul academic de „Istoria României”, vol. 1, în capitolul VI, intitulat „Formarea limbii şi poporului român”, capitol redactat de C. Daicoviciu, Em. Petrovici şi Gh. Ştefan, se ajungea la concluzia că „limba şi poporul român s-au cristalizat prin secolele VII-VIII-IX”.
Istoricul şi arheologul Ion Nestor, creatorul şcolii de arheologie a epocii de formare a poporului român, considera că în veacurile VIII-IX, în spaţiul vechii Dacii se formează şi maturizează o cultură de factură şi tradiţie autohtonă, pe care a denumit-o cultura Dridu, de la numele localităţii în care a fost cercetată o mare aşezare, în fapt prima, caracteristică a acestei culturi. Cultura Dridu a fost considerată expresia arheologică a încheierii procesului de formare a poporului român. Tot Ion Nestor aprecia că în secolele VII-VIII limba română era în plin proces de formare şi că la capătul acestui proces, în secolul al IX-lea, „limba romanică, daco-moesică, a devenit limba română”. Rezultă că istoricul Ion Nestor aprecia că procesul de etnogeneză a românilor s-a finalizat până prin secolul al IX-lea, deci că istoria românilor începe din acest secol.
Un recunoscut lingvist precum I. Fischer, în lucrarea sa „Latina dunăreană”, conchide că începând cu secolul al VIII-lea se poate vorbi de limba română ca de o limbă romanică individualizată. De încheierea procesului de formare a poporului român în cursul secolelor VII-VIII d.H., se vorbeşte şi în lucrarea datorată istoricilor
Ligia Bârzu şi Stelian Brezeanu, „Originea şi continuitatea românilor. Arheologie şi tradiţie istorică”. Mai tranşant, Nelu Zugravu conchide că „din secolul al VIII-lea se poate vorbi în mod definitiv de români: acesta este momentul apariţiei românilor în istorie ca etnos distinct de alte popoare din sud-estul Europei”.
Totuşi, există şi opinii contrare. Astfel, în tratatul „Istoria militară a poporului român” vol. 1, lucrare realizată de un larg colectiv de autori, capitolul X este intitulat „Lupta de rezistenţă a poporului român împotriva populaţiilor migratoare (sfărşitul secolului al III-lea – secolul al VII-lea)”, aşadar se acreditează teza că poporul român era deja format la sfărşitul secolului al III-lea d.Hr.
