Originea poporului român a fost un subiect de dezbatere intensă în istoriografia românească, datorită implicațiilor sale asupra identității naționale și culturale. Teoria predominantă susține că românii sunt descendenții daco-romanilor, un popor format din fuziunea dintre dacii autohtoni și coloniștii romani în provincia Dacia Traiana (106–271 d.Hr.). Acest proces, cunoscut sub numele de romanizare, a implicat adoptarea limbii latine, a culturii și a instituțiilor romane de către populația locală. Deși teoria continuității daco-romane este susținută de majoritatea istoricilor români, există și teorii alternative care au stârnit controverse. Acest articol explorează cine au fost strămoșii românilor, cum au trăit și ce dovezi susțin originea lor, bazându-se pe surse istorice, lingvistice și arheologice.
Dacii: Strămoșii autohtoni
Dacii au fost un popor antic indo-european, parte a grupului trac, care a locuit în regiunea carpato-danubiană, corespunzând în mare parte teritoriului actual al României, precum și părți din Moldova, Bulgaria, Serbia, Ungaria, Slovacia și Ucraina. Ei sunt menționați în sursele grecești și romane sub numele de „daci” sau „geți”, termenul „geți” fiind folosit în special pentru triburile din câmpia Dunării și Dobrogea. Potrivit istoricului grec Strabon, „dacii vorbesc aceeași limbă ca geții”.
Societatea și cultura dacică
Societatea dacică era stratificată, organizată în triburi conduse de șefi militari și preoți-regi. Ierarhia socială includea:
- Poliști: Preoți-regi cu autoritate religioasă și politică.
- Tarabostes: Nobili cavaleri, care formau elita militară.
- Comati: Țărani infanteriști, care constituiau majoritatea populației.
Dacii erau renumiți pentru abilitățile lor în metalurgie, producând arme, unelte și bijuterii din fier, cupru, argint și aur. Sarmizegetusa Regia, situată în Munții Orăștiei, era centrul politic și religios al regatului dac, cu fortificații impresionante și temple. Economia lor se baza pe agricultură (grâu, orz, linte), creșterea animalelor și comerț, în special cu sare și aur.
Religia dacilor era politeistă, centrată pe zeul Zamolxe, considerat un zeu al cerului și al morților. Potrivit istoricului Ioan Lupaș, dacii practicau ritualuri care includeau tragerea cu arcul în nori pentru a alunga spiritele rele. Cultura lor era influențată de contactele cu grecii, celții și sciții, dar și-a păstrat o identitate distinctă.
Regatul dac sub Burebista și Decebal
Sub regele Burebista (82–44 î.Hr.), Dacia a devenit un stat puternic, unind numeroase triburi și extinzându-și influența până la Marea Neagră. Burebista a distrus triburile celtice din regiune și a stabilit relații cu orașele grecești de pe coastă. După asasinarea sa, regatul s-a fragmentat, dar a fost reunificat sub Decebal (87–106 d.Hr.), care a condus Dacia în timpul confruntărilor cu romanii.
Cucerirea romană a Daciei
Conflictul dintre daci și romani a început în secolul I d.Hr., când expansiunea romană a atins Dunărea. Sub împăratul Domițian (85–89 d.Hr.), romanii au purtat un război împotriva dacilor, dar nu au reușit să-i supună complet. Cucerirea decisivă a avut loc sub împăratul Traian, care a lansat două campanii majore:
- Primul război daco-roman (101–102 d.Hr.): Romanii, cu o armată de aproximativ 150.000 de soldați, au învins forțele lui Decebal (aproximativ 50.000 de oameni) în bătălii precum cea de la Tapae. Războiul s-a încheiat cu un tratat de pace care a limitat independența Daciei.
- Al doilea război daco-roman (105–106 d.Hr.): Decebal a încălcat tratatul, ceea ce a dus la o nouă campanie romană. În 106 d.Hr., Sarmizegetusa Regia a fost cucerită, Decebal s-a sinucis, iar Dacia a fost anexată ca provincie romană.
Cucerirea a fost motivată de bogățiile naturale ale Daciei, în special aurul și sarea, precum și de necesitatea de a securiza frontiera Dunării. Columna lui Traian din Roma ilustrează detaliat aceste războaie, oferind o sursă vizuală importantă.
Romanizarea Daciei
După cucerire, romanii au inițiat un proces intens de romanizare, care a transformat profund societatea și cultura Daciei. Acest proces a durat aproximativ 165 de ani (106–271 d.Hr.) și a implicat mai mulți factori:
Factori ai romanizării
| Factor | Descriere |
|---|---|
| Colonizarea | Coloniști din diverse părți ale imperiului, în special traci și iliri, au fost aduși în Dacia, vorbind latina și introducând obiceiuri romane. |
| Limba | Latina a devenit lingua franca, fiind adoptată de populația locală pentru comerț și administrație. |
| Urbanizarea | Orașe precum Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Apulum (Alba Iulia) și Napoca (Cluj-Napoca) au fost construite după model roman, cu teatre, temple și băi. |
| Prezența militară | Soldații și veteranii romani s-au stabilit în Dacia, căsătorindu-se cu localnicii și integrându-se în societate. |
| Religia | Creștinismul, strâns legat de cultura romană, a început să se răspândească, cu dovezi precum Donariul de la Biertan din secolul IV. |
| Administrația | Sistemul administrativ roman, cu legi și instituții, a fost impus, facilitând integrarea. |
| Căsătoriile mixte | Căsătoriile între romani și daci au contribuit la fuziunea culturală. |
Dovezi arheologice
Dovezile romanizării includ peste 3.500 de inscripții latine găsite în Dacia, comparativ cu doar 40 în greacă și 7 în siriacă-palmyrenă, indicând dominanța limbii latine. Artefactele creștine, cum ar fi opaițele cu semnul crucii și basilica de la Sucidava (secolul VI), susțin continuitatea influenței romane.
Impactul asupra limbii
Limba română este o limbă romanică, derivată din latina vulgară vorbită de coloniști. Aproximativ 60% din vocabularul românesc este de origine latină, cu termeni creștini precum „Dumnezeu” (din Domine Deus) și „biserică” (din basilica) provenind direct din latină. Totuși, există un substrat de aproximativ 160 de cuvinte posibil de origine dacică, cum ar fi „brânză” (brânză), „mazăre” (mazăre) și „varză” (varză), deși etimologiile lor sunt disputate.
Continuitatea daco-romană
După retragerea administrației romane în 271 d.Hr., sub împăratul Aurelian, din cauza invaziilor barbare, populația daco-romană a rămas în regiune. Dovezile arheologice, precum ceramica din Potaissa și monedele romane din Napoca și Porolissum, indică o continuitate a vieții în fostele așezări romane. Toponimele de origine latină, cum ar fi Dunărea, Mureș, Olt și Siret, susțin prezența unei populații romanizate.
În secolele următoare, regiunea a fost traversată de popoare migratoare, inclusiv goți, huni, avari, slavi și maghiari. Cu toate acestea, populația daco-romană a asimilat influențele slave, păstrându-și identitatea lingvistică și culturală. Potrivit istoricului Nicolae Iorga, „geții au continuat să trăiască la fel ca înainte, îndărătnici, găvozdiți prin cotloanele lor adesea inaccesibile”.
Teorii alternative
Deși teoria continuității daco-romane este predominantă, există și alte ipoteze:
- Teoria migrației: Susține că românii s-au format la sud de Dunăre și au migrat la nord în secolul al XII-lea. Această teorie, promovată de istorici precum Eduard Robert Rösler, se bazează pe lipsa dovezilor arheologice din secolele III–X și pe influențele slave din limba română. Totuși, este mai puțin acceptată datorită toponimelor latine și a dovezilor arheologice.
- Teoria protocronistă: Susține că Dacia a fost leagănul proto-romanilor, dar nu este recunoscută academic datorită lipsei de dovezi solide.
Istoricul Vasile Pârvan, în lucrarea sa „Getica” (1926), a susținut continuitatea daco-romană prin cercetări arheologice, evidențiind influența culturală și economică a dacilor.
Dovezi genetice
Studiile genetice recente oferă o imagine complexă a originii românilor. Un studiu din 2017 asupra ADN-ului mitocondrial (mtDNA) de la 714 români din toate provinciile istorice a arătat o distribuție omogenă a haplogrupurilor, cu o compoziție care reflectă amestecul populațiilor de origine europeană, cu influențe minore din Asia de Est și Africa. Transilvănenii sunt mai apropiați genetic de europenii centrali, în timp ce valahii, moldovenii și dobrogenii au similitudini cu popoarele balcanice.
Cu toate acestea, lipsesc studii genetice directe asupra ADN-ului din perioada romană a Daciei, ceea ce face dificilă confirmarea continuității genetice cu dacii antici. Totuși, prezența unui substrat lingvistic dacic și a toponimelor latine sugerează o continuitate culturală și demografică.
Concluzie
Strămoșii românilor au fost dacii, un popor trac cu o cultură bogată, și coloniștii romani care au adus limba latină și civilizația romană în Dacia. Prin procesul de romanizare, aceste două grupuri au fuzionat, formând poporul daco-roman. După retragerea romană, această populație a continuat să locuiască în regiune, evoluând în poporul român de astăzi. Dovezile lingvistice, arheologice și toponimice, susținute de istorici precum Nicolae Iorga și Vasile Pârvan, confirmă teoria continuității daco-romane ca fundament al identității românești. Deși dezbaterile continuă, această teorie rămâne cea mai bine susținută explicație a obârșiei românilor.
