Se ştie că, după prăbuşirea puterii politice şi militare a lui Decebal sub loviturile Romei biruitoare, în anul 106 s-a constituit, la nordul Dunării, provincia Dacia, eveniment care a marcat începutul unei noi epoci istorice. Dar stăpânirea romană la nord de Dunăre şi în Carpaţi nu a cuprins niciodată toate regiunile populate de daci, ci ea s-a limitat la Oltenia, Banat, Transilvania şi, vremelnic, la Muntenia şi sudul Moldovei. Astfel, o mare parte a neamurilor dacice, şi anume cele care locuiau prin părţile de vest, nord şi răsărit ale Daciei din timpul lui Burebista şi Decebal (Crişana, Maramureş, Bucovina, Moldova) au continuat să trăiască în mase compacte în afara graniţelor provinciei Dacia şi a Imperiului Roman. Printre aceste triburi dacice libere, nesupuse de romani, care şi-au perpetuat vechile lor forme do viaţă şi de organizare social-politică, se numără şi carpii.
Numele generic de „carpi”, atestat clar în izvoarele scrise abia în secolul al II-lea, a fost pus în legătură etimologică cu Carpaţii (Carpates), care ar avea semnificaţia de „munţi stîncoşi”, în limbile indo-europene cuvântul „karp-m” însemnând, „stâncă”. După o altă părere, numele carpilor ar deriva din rădăcina (neatestată) indo-europeană, „kar” = „a lăuda”. Desigur că fiecare din aceste etimologii prezintă un indice mai mare sau mai mic de probabilitate, dar nici una dintre ele nu ne poate garanta certitudinea soluţiei oferite, totul râmânând în domeniul ipotezelor.
Originea carpilor este şi ea o problemă controversată. Argumente temeinice dovedesc şubrezenia teoriei potrivit căreia carpii ar fi celţi veniţi dinspre nord-vest şi aşezaţi prin Moldova, unde ar fi fost asimilaţi treptat de băştinaşii daci. Majoritatea covârşitoare a cercetătorilor, români şi străini, sprijinindu-se pe ştiri literare şi epigrafice, dar mai cu seamă pe elementele tipice ale culturii şi civilizaţiei lor şi a ariei geografice ocupate de seminţiile carpice, au afirmat obârşia traco-dacică a acestora.
După ce în veacul al IV-lea, carpii dispar din izvoarele literare, istoricul Zosimos vorbeşte despre Karpodakai (carpodaci). Numeroşi cercetători şi-au dat silinţa să afle însemnătatea acestui nume nou. Ce reprezenta el? Mal întâi termenul a fost tălmăcit aşa: „carpi de origine dacică” sau „daci amestecaţi cu carpii”. Dar această explicaţie nu a obţinut adeziunea unanimă a învăţaţilor. Ulterior, s-au propus traducerea noţiunii respective prin „dacii din Carpia” sau „dacii din ţara carpilor”, motivându-se că termenul de „Karpodakai” se aplică doar unei părţi a neamurilor dacice, în funcţie de aşezarea lor geografică.
Dar, în sec. al IV-lea nu se constată pătrunderea unor daci în „ţara” carpilor. Dimpotrivă, mişcarea neamurilor dacice libere, începând încă din a doua jumătate a sec. III-lea, gravitează, constant, către teritoriile fostei Dacii romane; o deplasare de populaţie dacică spre răsărit de Carpaţi apare improbabilă, dacă nu chiar imposibilă, în faţa neamurilor germanice, care, la sfârşitul secolului al III-lea, se instalează şi la vest de Prut, în spaţiul locuit masiv şi stâpânit efectiv mai înainte de triburile carpilor. Ţinându-se apoi seama şi de împrejurarea că, la sfârşitul sec. al III-lea, o parte a carpilor ce tulburau liniştea graniţelor imperiului a fost mutată de romani în imperiu, cu scopul de a asigura liniştea graniţei la Dunărea de jos, şi ştiut fiind că, în anul 381, împăratul Teodosius I (379-395) a alungat peste fluviu, la nord de Dunăre pe carpii invadatori, s-a ajuns la concluzia că expresia „Karpodakai” folosită de Zosimos nu poate însemna decât „carpii din Dacia”, înţeles care, sub raport istoric, reflectă cel mai bine conţinutul noţiunii de carpodaci.
Nu mai puţin numeroase sunt ipotezele în legătură cu aria de râspândire a carpilor. Până unde şi-au întins ei hotarele? Pornind de la numele unor triburi menţionate în izvoarele antice (Herodot, Strabo, Pomponius Mela, Ptolemeu şi alţii) unii istorici moderni îi plasează pe carpi între Siret şi Prut. V. Părvan, cunoscut adept al răspândirii geto-dacilor pe spaţii geografice vaste, susţine că seminţiile carpice locuiau în mase compacte pe versantul nordic şi estic al munţilor Carpaţi, de la Vistula până la gurile Dunării şi mai departe. Nu a lipsit în trecut nici părerea că ţara carpilor se afla în răsăritul Transilvaniei, în bazinul Ciucului. Alţii, printre care mulţi cercetători români actuali, consideră că patria iniţială a carpilor trebuie plasată în nord, regiune de unde ei au venit în actualul teritoriu al Moldovei.
Coroborând documentaţia actuală cu unele opinii valoroase exprimate în trecut, putem spune că triburile traco-dacice ale carpilor au locuit iniţial în zona Carpaţilor răsăriteni, iar de acolo s-au extins treptat spre sud-est astfel încât în sec. II-III stâpâneau aproape tot teritoriul daco-getic de la răsărit de Carpaţi. Vatra principală a populaţiei carpice, în epoca sa de maximă dezvoltare economică, culturală şi politico-militară, a constituit-o teritoriul Moldovei. De altfel, carpii nu au rămas numai în vechiul teritoriu daco-getic de la răsăritul Carpaţilor, unde în sec. III civilizaţia şi puterea lor militară a ajuns la apogeu; în a doua jumătate a veacului amintit numeroase comunităţi carpice din Moldova au pătruns şi s-au stabilit statornic în Muntenia şi Transilvania. Prezenţa lor aici a fost dovedită arheologic.
