Daci sau geţi ? De ce nu este realistă sintagma „daco-geţi“ şi ce dovezi arată că nu e vorba de unul şi acelaşi popor

Mult timp s-a popularizat ideea că getii si dacii ar fi unul şi acelaşi popor, atestat însă cu nume diferite la greci şi romani. În urma cercetărilor ceva mai recente şi a noilor abordări s-a ajuns la o adevărată controversă privind valabilitatea acestei idei, inclusiv a termenului geto-dac folosit în istoriografie pentru a desemna aceste populaţii.

În istoriografia românească, dar şi în conştiinţa publică, termenul ”geto-dac” desemnează populaţiile tracice care au locuit în Antichitate inclusiv pe teritoriul României de astăzi. În sine, mai ales în perioada istoriografiei naţionaliste, termenul dorea să reflecte şi faptul că între aceste populaţii antice, geţi şi daci, exista o unitate etnică, lingvistică şi culturală. Pe scurt, erau considerate unul şi acelaşi popor, cu denumiri diferite, date de greci sau romani.

Conform abordărilor mai recente în istoriografie, această teorie este pusă cumva la îndoială sau suscită o serie de contoverse. Şi asta în condiţiile în care termenul ”geto-dac” nu apare menţionat în niciun izvor antic şi este în fapt o creaţie artificială a istoricilor, pentru a desemna un aspect din lumea antică, care, spun unii specialişti nu s-ar potrivi cu realitatea istorică. Conform unei perspective diferite, geţii şi dacii sunt populaţii distincte, formate în perioade istorice diferite, probabil cu o bază etnică asemănătoare şi care la un moment dat în istorie s-au contopit sau suprapus.

Geţii, triburile basileilor încărcaţi cu aur

Dintre daci şi geţi, aceştia din urmă sunt primii menţionaţi de izvoarele antice. Sofocle, autorul grec din secolul al V lea îHr, îl menţiona în tragedia ”Triptolem” pe Charnabon, ”care domneşte acum peste geţi”. Aşa îşi făceau intrarea oficial, deci în secolul al V lea, triburile geţilor pe scena istoriei. Cel mai probabil, la aceea dată neamurile geţilor aveau deja o oarecare notorietate în zona Balcanilor cu răsunet în lumea greacă. Geţii făceau parte din neamurile tracilor, aşa cum mărturisea şi Herodot în istoriile sale. Aceste neamuri tracice ale geţilor locuiau în zona Balcanilor, dincolo de munţii Haemus cum scria geograful grec Tucidide în secolul V îHr, dar şi de o parte şi de alta a Dunării, conform spuselor lui Strabon. Pe scurt, geţii locuiau la nord de Munţii Balcani, dar şi la sud şi nord de Dunăre. Adică sunt atestaţi pe un areal întins de la sudul Carpaţilor Meridionali până în Balcani. Pe teritoriul de astăzi al României erau întâlniţi mai ales, dar nu exclusiv, în zona de sud-est a acestui teritoriu, dar şi în Dobrogea actuală.

Geţii trăiau împărţiţi în numeroase triburi în relaţii cu triburi de stepă nord-pontice, precum sciţii, dar în zona Balcanică şi cu alte neamuri tracice. De altfel, pot fi observate influenţele scitice în materie de armament, dar şi de comportament războinic, inclusiv adoptarea cavaleriei pe scară largă la geţi. Totodată geţii aveau importante legături cu lumea greacă şi macedoneană. Geţii erau triburi războinice care, probabil, se angajau deseori ca mercenari. Caracterul războinic şi priceperea în domeniul militar al acestor triburi le-au asigurat timp de trei secole supremaţia în zona Balcanică şi în general în zona bazinului inferior dunărean până la Pontus Euxinus. Războinicii geţi aveau cetăţi întărite şi erau conduşi de basilei războinici. De altfel, aşa cum arată necropolele, de la Agighiol, Poiana-Coţofeneşti sau Cucuteni-Băiceni, elita războinică getică era deosebit de bogată şi puternică. Inclusiv necropolele din Balcani abundă în piese deosebit de valoroase, din metale preţioase. Sunt podoabe, arme dar mai ales acele spectaculoase coifuri ale acestor basilei geţi, războinici şi bogaţi.

Cel mai probabil această avere era adunată din pradă, din mercenariat, dar şi comerţ cu lumea greacă. Comunităţi agricole, pastorale şi războinice ale geţilor puteau oferi materii prime, dar şi alte servicii contra obiectelor de lux. Basileii geţi aveau o putere considerabilă în faţa supuşilor şi se pare, după cum arată cazul lui Dromihete, care cere sfatul poporului pentru a hotărâ soarta lui Lisimah, aveau ca organ consultativ, asemeni germanilor să zicem, adunarea bărbaţilor sub arme. După secolul al III lea îHr, puterea geţilor a început să se perimeze. O puternică invazie celtică în zona Balcanilor, care a antrenat şi alte neamuri panonice, ilirice şi tracice a dat o lovitură puternică basileilor geţi. Practic a pus capăt unei epoci de aur getice, de pe ambele maluri ale Dunării. Nu a durat mult timp, iar triburile getice au primit o nouă lovitură. Romanii, un adversar redutabil, s-au instalat cu succes în zona Bacalnică şi în curând au reuşit să distrugă total puterea getică până în zona Pontului Euxin. Ultimele căpetenii getice au sucombat în faţa legiunilor. Timpul geţilor trecuse, avea să vină, însă, cel al dacilor.

Dacii, războinicii-lup născuţi în focul luptei

În timpul celor trei secole de aur ale geţilor, dacii nu au fost pomeniţi nici măcar o singură dată. Practic, nu au existat în izvoarele vremii, ceea ce face imposibilă plasarea lor pe scena istoriei mai devreme de secolul II îHR. Prima dată, dacii sunt menţionaţi de Caesar în ”Commentari de bello gallico”. Dacii ar fi apărut într-o epocă tumultoasă de ample prefaceri sociale, militare, culturale şi poate etnice în zona Balcanilor şi a Dunării. Invaziile celţilor în această parte a Europei au fost considerate unul dintre factorii declanşatori ai acestor prefaceri, dar şi apariţiei unor noi realităţi pe scena istoriei. Invazia brutală a celţilor, antrenând şi alte populaţii războinice din zonă, a rupt legăturilor pe linia Balcanilor între lume getică şi cea elenistică. Acest aspect, dar şi expediţiile de jaf şi distrugerile provocate de noii veniţi a minat puterea războinicilor geţi. Mai mult decât atât se presupune că în această lume turbulentă s-au născut şi dacii.

Poate o mixtură de populaţii şi triburi războinice în care s-au îmbinat elemente celtice şi tracice, unde elementul tracic a fost cel hotărâtor. Acest mix de triburi cu substrat tracic şi puternice influenţe celtice, denumit de romani daci, au luat locul geţilor şi au devenit forţa militară şi politică care avea să domine în special zona de la nordul Dunării, cu un nou centru de putere. Pe scurt, se presupune că dacii s-ar fi format în urma unei alianţe traco-celtice, finalizate printr-o sinteză nu doar politică, culturală şi militară, dar şi etnică. Dacii, războinici prin excelenţă, au ajuns în zona nord-dunăreană şi există bănuieli că geţii au preluat acest model cultural şi militar dacic, nou făurit prin contactele celto-tracice, mult mai potent.

”Nu este imposibil, pe baza situaţiei din regiune, ca cei numiţi de romani daci să fi fost la început o astfel de comunitate războinică, cu origini şi componente mixte, dar în care a prevalat filonul tracic. Războinici prin excelenţă, testamentarii unor lungi tradiţii în acest sens, peste care s-a grefat apetitul şi experienţa marţială celtică, purtătorii acestei noi identităţi culturale nu doar că au reuşit să supravieţuiască constantei presiuni romane, ci şi-au exportat modelul în mediul getic nord-dunărean, pe care-l vor angrena, declanşând ample transformări de substanţă.

Este posibil ca geţii să fi fost cei care îşi vor însuşi noul model, absorbţie concretizată în apariţia regatului dac întemeiat de getul Burebista. Numele de daci, luat de ei înşişi cel mai probabil, a fost preluat de romani în urma primelor contacte pe care le-au avut cu aceştia şi apoi a fost extins la toţi tracii nord-dunăreni. Doar sursele greceşti i-au numit pe aceiaşi locuitori drept geţi, în virtutea propriilor tradiţii şi experienţe, mai vechi în zonă decât cele ale romanilor, explicându-se în acest fel alternanţa celor două denumiri sau preferinţa pentru una sau alta.”, se arată pe site-ul de specialitate Enciclopedia Dacică( ENDA). Etnonimul ”dac” a suscitat de asemenea interes, fiind numeroase supoziţii în acest sens, una dintre cele mai atrăgătoare fiind aceea care arată că dac vine de la daos, adică ”lup” în dialectul frigian.

Modele diferite de la geţi la daci

Între modelul cultural, militar şi chiar funerar al geţilor şi dacilor există diferenţe clare, evidente. Societatea vechilor basilei geţi din secolele VI-III îHr se schimbă fundamentul sub influenţa cazonă a dacilor şi a societăţii lor marţiale şi centralizate, în care exuberanţa vechilor ”prinţi” geţi se estompează. ”Nu putem descifra exact etapele modificărilor comportamentale care fac ca dacii să aibă un model identitar diferit de aristocraţia vechilor geţi. Cea mai probabilă explicaţie vine din chiar creuzetul etno-social şi evenimenţial în care au apărut dacii pe scena istoriei. În noile manifestări identitare se regăsesc arme şi echipamente noi (armuri de zale, scuturi ovale, tipuri noi de coifuri, spade, pumnale curbe, zăbale specializate, pinteni), dar ies din uz echipamentele de paradă, iar arcul cu săgeţi trece în plan secund, cel puţin din perspectiva elitelor. În domeniul artei, exprimarea pare că se democratizează, reprezentările nu mai aparţin strict vârfurilor sociale.

Dispar redările antropodemonilor, hibridizarea zoomorfică se reduce substanţial, dar apar elemente noi în bestiarul local. Un bun exemplu este grifonul, fiinţă fantastică puternic ancorată în imaginarul antic de funcţia regală. Apar sanctuare relativ standardizate pe un spaţiu larg, numărul de cetăţi creşte exponenţial, devoalând o ierarhizare pe verticală foarte bruscă şi agresivă a societăţii dacice. În acelaşi sector, funcţia cetăţilor este una eminamente militară, de supraveghere şi apărare a unor regiuni, rute sau resurse naturale şi nu de refugiu al populaţiei. Aurul devine foarte rar în teritoriu, motiv pentru care specialiştii au căutat diverse explicaţii fenomenului, între care cea mai probabilă pare să conţină anumite restricţii religioase, în schimb argintul pare să fi fost beneficiarul unei consideraţii aparte, cu largi reverberaţii în mediul social. Fastul şi luxul de inspiraţie elenistică şi orientală sunt înlocuite cu o sobrietate cazonă, mai degrabă în rezonanţă cu lumea celtică şi romană, iar societatea în sine translează de la existenţa unei puzderii de mici basilei locali la o regalitate şi un sacerdoţiu autoritare”, se arată site-ul de specialitate ENDA, având ca principală sursă bibliografică lucrarea lui Cătălin Borangic, ”Seniorii războiului în lumea dacică. Elite militare din secolele II a.Chr.-II p.Chr. în spaţiul carpato-dunărean”.

Conform altor păreri de specialitate, dacii ar fi provenit din grupuri de războinici activi în zona Porţilor de Fier, a Balcanilor, dar şi la nord de Dunăre în zona de sud-vest a Olteniei în secolul al II lea ÎHR. La un moment dat, poate sub presiunea romană, aceşti războinici au ajuns în munţii din sud-vestul Transilvaniei, sau doar la nord de Dunăre, în zona de sud-vest a Olteniei unde au creat centre de putere. Mai apoi au preluat treptat controlul întregii regiuni vecine, pentru ca mai apoi în secolul I îHr, sub conducerea unor lideri puternici precum Burebista, care a unit multitudindea de triburi să-şi fie extins dominaţia asupra unui vast areal, ocupat de numeroase triburi şi populaţii. Între geţi şi daci au existat diferenţe culturale, dar cel mai probabil şi etnice, fiind realităţi distincte care au apărut în momente diferite pe scena istoriei, dar care au ajuns la un moment dat să se contopească sau suprapună, fără a se cunoaşte cu exactitate etapele, dar şi modalităţile precise.