Cum au fost 𝘮𝑎̆𝘤𝑒𝘭𝑎̆𝘳𝑖𝘵̧𝑖 ungurii şi românii de cei mai 𝑐𝘳𝑢𝘯𝑡̧𝘪 𝘳𝑎̆𝘻𝑏𝘰𝑖𝘯𝑖𝘤𝑖 ai stepelor. Au lăsat în urmă mormane de 𝑐𝘢𝑑𝘢𝑣𝘳𝑒 𝑠̧𝘪 𝘢𝑢 𝑗𝘦𝑓𝘶𝑖𝘵 totul în cale
Mongolii au fost un adevărat blestem ce s-a abătut asupra Europei. Călăreţii războinici au desfăşurat ultima mare invazie asupra bătrânului continent, distrugând şi jefuind. Inclusiv strămoşii noştri au avut de suferit mult de pe urma acestor atacuri devastatoare.
În secolul al XIII lea, Europa s-a refăcut complet după invaziile ucigătoare din primele secole ale erei creştine. În Europa occidentală târgurile se dezvoltau, iar cruciadele aduceau un aflux important de materii prime şi „coloniale„. Cu toate acestea, Europa de Est a trăit mereu cu spaima invaziilor şi pe picior de apărare în faţa hoardelor nomade, care oricând puteau să-şi facă apariţia în marile stepe nord-pontice. Nimic însă nu i-a putut pregăti pe regii şi conducătorii locali de furtuna ce avea să se işte din Asia Centrală.
Pe la jumătatea secolului al XIII lea, inevitabilul s-a produs. Hoarde sălbatice venite din stepele Mongoliei, armate uriaşe de călăreţi războinici puşi pe jaf şi pradă au zguduit Europa din temelii şi au schimbat definitiv istoria lumii. În istoriografie este cunoscută drept ”marea invazie mongolă„, ultimul asalt de anvergură dat de lumea nomadă împotriva civilizaţiei europene. ”Întreprinderile războinice cele mai ample cunoscute de-a lungul timpurilor, cu rezultate durabile, de însemnătate majoră pentru evoluţia întregii jumătăţi răsăritene a continentului”, scria reputatul istoric român Victor Spinei despre această furtună stârnită de războinicii mongoli în special în Europa de Est şi Centrală.
Mongolii şi imperiul făurit din goana calului
Înainte de a fi cunoscuţi de europeni, mongolii îşi duceau viaţa grupaţi în triburi şi clanuri în stepele Mongoliei de astăzi. Duceau o viaţă nomadă, fiind vânători şi păstori, trăind în corturi numite iurte. Pe lângă creşterea animalelor, mongolii aveau şi o tradiţie războinică aparte. Clanurile şi triburile se luptau constant pentru putere. Erau luptători călare, războinici care slobozeau cu o pricepere uimitoare săgeţi din goana calului, maeştrii au unei arme revoluţionare, arcul compozit, deosebit de puternic şi rezistent. De altfel mogolii au desăvârşit tacticile şi armele de luptă folosite de nomazi de-a lungul secolelor. Odată cu unificarea acestor triburi mongole, deosebit de războinice sub legendarul rege al stepelor, Ghinghis Han, lumea avea un motiv întemeiat să tremure. Ghinghis Han a fost unul dintre cei mai faimoşi cuceritori ai lumii şi a canalizat întreaga furie a hoardelor către războiul de cucerire. Aceşti războinici erau de temut.
Erau antrenaţi de mici în lupta călare şi în mânuirea arcului. Se deplasau şi luptau pe cai mici şi robuşti, folosind tactici ingenioase, dar şi cruzimea ca metodă pentru a destabiliza moral inamicul. Fiecare războinic avea mai mulţi cai, pe care îi schimba uneori din mers. Totodată aveau săgeţi cu vârf metalic, capabile să treacă prin armuri. Inclusiv folosirea scărilor de la şei le-a permis să tragă eficient din goana calului. Preferau atacurile rapide şi scurte, însoţite de retrageri amăgitoare însoţite de flancarea şi împresurarea inamicului. Caii şi războinicii erau foarte robuştii şi rezistenţi, capabili să petreacă mult timp în marş forţat şi de asemenea cu o mobilitatea care a suprins oştile mult mai rigide ale vremii. Se spune că erau capabili să parcurgă într-o singură zi 160 de kilometri.
Totodată Ghinghis Han a impus o disciplină de fier în rândul trupelor, armata mongolă fiind organizată în sistem decimal. Adică erau unităţi de câte zece oameni care aveau unul grija celuilalt. Dacă unul singur dezerta sau era acuzat de laşitate sau neascultare ceilalţi nouă erau ucişi. “Sunt cei mai ascultători oameni din lume faţă de conducătorii lor. Mai ascultători chiar decât creştinii faţă de clerul lor. Îi ţin la mare cinste şi nu îi mint nicodată”, scria Giovanni da Pian del Caprine, un călător italian.
Ghinghis Han se baza pe o armată formată în mare parte din cavalerie uşoară, adică arcaşi călare, care semănau teroare cu săgeţilor lor aruncate din goana calului. Totodată erau întâlnite şi trupe de lăncieri, greu înarmaţi, cu armuri lamelare, coifui şi chiar protecţie pentru cai. Erau în general selectaţi din rândul aristocraţiei tribale. Cu această armată, Ghinghis Han a început cuceririle semănând teroare peste tot. Cu o armată uriaşă în acele vremuri, de peste 50.000 de oameni, Ghinghis Han s-a aruncat asupra Chinei, a ocolit Marele Zid Chinezesc, a supus Manciuria şi apoi a făcut un adevărat carnagiu la Beijing după un asediu îndelungat. A revoluţionat lumea stepelor prin faptul că o armată nomadă a fost capabilă să asedieze şi să supună un oraş apărat cu ziduri uriaşe. După numeroase campanii, mongolii, în doar câteva decenii, au reuşit să facă un adevărat imperiu, cucerind Asia Centrală, China de Nord, Siberia, o parte a Indiei şi Rusia în 1223. După moartea marelui Ghinghis Han, imperiul a intrat pe mâna fiilor săi, care au îndreptat direcţia cuceririlor către vest. Începea coşmarul Europei.
Războinici feroce s-au dezlănţuit asupra Europei
După moartea lui Ghinghis Han, sub conducerea Marelui Han Ogodai, armatele sălbatice ale mongolilor au plecat către vest. Batu Han a cucerit Rusia, cnezatele Moscovei, Kievului şi Novgorodului au căzut ca secerate în calea războinicilor mongoli. Aceşti războinici feroce au făcut prăpăd până în Polonia distrugând şi jefuind tot ce le-a stat în cale. Nicio armată nu părea să le poată face faţă. Erau de altfel o forţă considerabilă, peste 200.000 de războinici ce s-au aruncat asupra Europei. Cărturarul armean Kirakos este cel care a dat glas uimirii, durerii şi fricii contemporanilor în faţa acestui pericol nemaivăzut.
”Tătarii aveau o înfăţişare respingătoare şi inimi nemiloase; rămâneau neînduplecaţi la plânsetele mamelor, fără respect pentru părul alb al bătrânilor. Alergau cu bucurie când era vreun măcel, ca la o nuntă sau la o petrecere. Peste tot cadavre, cărora nimeni nu le găsea mormânt. Prietenul nu mai avea lacrimi pentru cel care-i fusese drag; nimeni nu îndrăznea să verse lacrimi pentru cei care pieriseră de teama acestor ticăloşi. Biserica s-a cernit în doliu, frumuseţea şi splendoarea sa dispăruseră; slujbele ei au fost oprite, vocea cântăreţilor din strană nu s-a mai făcut auzită, iar cântările religioase nu au mai răsunat. Ţinutul era acoperit de o ceaţă deasă. Populaţiile preferau noaptea zilei, iar pământul a rămas lipsit de locuitorii săi. Fiii străinului îl străbăteau, înhăţând tot ce se găsea”, scria acesta în timpul invaziei mongole. De altfel în perioada 1941-1942 Europa Estică şi Centrală a fost pur şi simplu răvăşită de atacurile săbatice ale mongolilor. Pentru oameni părea un blestem de neoprit.
”Pentru mongoli, expediţia a fost o confirmare a superiorităţii lor militare, dar pentru popoarele afectate de <<avalanşa mongolă>> (Şerban Papacostea) ea a avut urmări dintre cele mai nocive. Lumea, şi implicit Europa răsăriteană, n-a mai fost aceeaşi după marea invazie. Populaţii întregi distruse sau asimilate au dispărut din antropogeografia continentală sau au fost colonizate în alte regiuni”, scria specialisul Violeta Epure în articolul ”Invazia Mongolă în Ungaria şi în spaţiul românesc”, din Revista Română de Studii Culturale.
Ungaria, făcută K.O. de războinicii mongoli
După cnezatele ruseşti, atenţia războinicilor mongoli s-a îndreptat către centrul Europei. Ţinta era bogatul şi întinsul regat al Ungariei, care în aceea perioadă controla şi Transilvania. Regele maghiar Bela al IV lea a fost avertizat de acest pericol iminent. A încercat să caute chiar ajutor la monarhii din Europa şi la Papă. Nimeni însă nu realiza magnitudinea pericolului mongol, iar Ungaria a rămas singură în faţa hoardelor.
”Hoardele tătare s-au pus în mişcare la începutul lunii martie 1241. Principalul corp de oaste comandat de Batu, secondat de Sübödai şi pornit din zona haliciană, s-a îndreptat spre pasul Verecke, <<Poarta Rusiei>>. Alt corp de oaste a acţionat în spaţiul nostru sub comanda lui Kadan, Büri şi Bücek; acesta avea misiunea de a învălui dinspre sud Regatul Ungar şi de a anihila forţele militare din Transilvania. Acest corp de oaste s-a desfăşurat pe mai multe direcţii, în unităţi separate, înainte de a face joncţiunea în pusta maghiară”, adaugă Violeta Epure în acelaşi articol. Thomas de Spalato, un contemporan al evenimentelor spune că regele maghiar a întărit fortificaţiile şi a trecătorilor Carpaţilor. Mongolii însă s-au folosit de bolohoveni pentru a-i hrăni, dar şi de ruteni pentru a sparge porţi mari în palisadele din trecători. În cele din urmă mongolii au anihilat orice formă de apărare în Transilvania, iar armatele lui Bela al IV lea s-au trezit la Mohi, în 1241, faţă în faţă cu hoardele mongole. Ungurii au fost pur şi simplu măturaţi de forţa militară a tătarilor.
”Oastea adunată de Bela al IV lea, concentrată la poalele unui deal şi între apa smârcoasă provenită din dezgheţ a pârâului Sajo, a fost înconjurată ca o turmă de berbeci de o haită de lupi şi aproape în întregime nimicită. Au pierit aici de săgeţile tătarilor cinzeci de mii de ostaşi, printre care banderiile alcătuite în majoritate din români, în frunte cu episcopul Raynaldus de la Alba-Iulia, cele de la Sibiu conduse de Nicolae prepozitul, vicecancelar al regelui, purtătorul peceţii regale şi cele din Banat, cu Iacob Gârliţă, care împreună cu Erne, mare comis şi cu contele de Salgagyör, l-au salvat de la moarte sigură pe Bela IV”, scria călugărul Rogerius, martor la evenimente. Regele Bela al IV lea abia a scăpat cu fuga la Zagreb. Mongolii au jefuit cumplit regatul.
”Despre numărul laicilor mari şi mici care se înecaseră în bălţi şi în ape, arşi în foc sau omorâti de sabie nu se mai poate şti. Căci zăceau pe câmpii şi pe drumuri cadavrele multor morţi, unele cu capul tăiat, altele sfârtecate în bucăţi, în vile, în biserici, în care se refugiaseră cei mai mulţi, numeroase corpuri arse… Acest măcel ţinu ocupate drumurile două zile şi tot pământul era înroşit de sânge. Şi stăteau leşurile pe pământ cum stau la păşune în câmpiile nelucrate turmele de vite, de oi şi de porci”, scria acelaşi Rogerius. Practic în acel moment Ungaria era la mila hoardelor mongole.
Moldova, cucerită de mongoli
Automat şi românii au avut de suferit de pe urma invaziei mongole. Teritoriile locuite de români în Moldova şi Ţara Românească au fost traversate de hoarde, iar comunităţile – atacate şi jefuite. De altfel, românii au fost pradă sigură. Nu dispuneau de formaţiuni politice bine organizate şi nici de fortificaţii care să pună probleme oştilor mongole. Moldova a fost prima măturată efectiv de hoardele mongole. Localnicii au încercat totuşi să opună rezistenţă, unii inclusiv cu ceea ce găseau prin gospodărie.
”O armată mongolă condusă de Bochetor a străbătut Moldova, având drept ţel distrugerea episcopiei cumanilor. O coloană a coborât în dreapta Prutului, o alta în stânga, iar a treia pe Valea Răutului, spre Nistru. La Bâtca Doamnei, pe Bistriţa, au fost descoperite lângă ruinele unei cetăţi dacice osemintele unor oşteni cu săbii de fier. Au fost descoperite şi emisiuni monetare de la Bela IV (1235-1270), precum şi resturile osteologice ale unor locuitori care s-au apărat de mongoli cu uneltele lor agricole”, scria Violeta Epure în ”Invazia Mongolă în Ungaria şi în spaţiul românesc„. Inclusiv Rogerius scrie despre invazia tătarilor. Mai mult decât atât, acesta spune că mongolii au reuşit să cucerească întreaga Moldovă. ”Bochetor, împreună cu alţi regi, trecând peste râul Siret, a ajuns în ţara episcopului cumanilor şi după ce a supus oastea ce se strânsese la luptă, a început să ocupe ţara în întregime”, scria călugărul.
Cneaz român omorât de hoarde
După ce au cucerit şi devastat Moldova, mongolii au pătruns prin Ţara Românească. Aici, spun cronicarii vremii, tătarii au găsit o populaţie românească numeroasă, după cum arată cronicarul persan Rashid ad Din. Tocmai de aceea mongolii au fost întâmpinaţi cu mult curaj de localnici. Mai precis a fost organizată o oaste, condusă de un lider local, Miseslav, pregătită de apărare. Unii istorici l-au identificat pe acest Miseslav din cronica persană drept Seneslau. De altfel, scrierile vremii spun că românii au fost înfrânţi uşor, iar liderul lor – omorât de mongoli. După aceea tătarii au intrat în ţara Bârsei, ucigând pe voievodul transilvan şi împrăştiindu-i armata. O altă coloană mongolă a trecut prin trecătorile Carpaţilor apărate de secui şi români, după cum arată Tollomeo de Lucca. Bineînţeles, tătarii nu au putut fi opriţi şi au devastat inclusiv Banatul şi Transilvania.
