Ciobănia și barbaria ne-au făcut români. Factorii suprinzători și decisivi în formarea poporului român

Poporul român s-a format în urma unui proces complex și pe alocuri controversat. Specialiștii spun că două fenomene, unul politic și unul economic au contribuit de fapt la răspândirea graiului romanic pe tot teritoriul României de astăzi, și au coagulat diferitele populații.

Etnogeneza românească este un proces complex, îndelungat și pe alocuri contestat, mai ales de istoriografia naționalistă maghiară. Una dintre problemele puse a fost cea a datei apariției poporului român, a locului de formare dar și a uniformizării limbii și culturii romanice, pe tot teritoriul carpato-danubiano-pontic având în vedere realitățile distincte dintre zonele extra și intracarpatice. De exemplu, faptul că doar o parte a vecii Dacii a fost romanizată, zonele estice și nordice rămânând în afara provinciei romane. Specialiștii spun că mai multe fonomene politice și economice au contribuit la uniformizarea populației de pe teritoriul carpato-danubiano pontic și la răspândirea generalizată a limbii romanizate în tot acest spațiu.

Cele două Dacii, romanitate și barbarism pe teritoriul de astăzi al României

După cele două războaie daco-romane încheiate în anul 106 dHR, împăratul Traian a dispus romanizarea Daciei, după modelul folosit de romani, în toate zonele cucerite. Timp de 169 de ani, provincia Dacia a fost supusă unei infuzii de romanitate. O parte a dacilor s-au adaptat noilor realități, adoptând nume mixte, sub influență romană, și chiar culte prezente în Imperiul Roman. Au trăit alături de coloniștii și militari romani. Ba chiar o parte importantă s-au și înrolat în trupele auxiliare romane, existența lor fiind atestată de numeroase documente ale vremii. Era doar însă o parte a teritoriului vechiului regat al Daciei, cuprinzând Oltenia, Banatul, Transilvania și o parte a Munteniei de astăzi. În principal, Moldova, Crișana și Maramureșul, de astăzi, au rămas în afara limesului roman,locuite de triburile dacilor liberi, un pericol constant pentru provinciile romane. În timp ce pe teritoriul provinciei romane Dacia, se producea o sinteză romanică, la est și nord de Carpați aveau loc cu totul alte sinteze, sub influența goților și sarmaților, o lume barbară emergentă și în continuă transformare.

”Aşezaţi în zonele silvostepei, între gurile Dunării şi până în Ucraina, goţii au început după mijlocul secolului III devastatoare expediţii în provinciile orientale şi balcanice ale Imperiului Roman. În acelaşi timp au intrat într-o fertilă interacţiune culturală cu populaţiile mai vechi ale regiunii,mai importante fiind grupurile de neam dacic, costobocii, carpii şi populaţiile sarmatice, receptând, de asemenea numeroase influenţe romane. Rezultatul a fost o sinteză culturală stabilă şi uniformă pe un teritoriu vast, pe care arheologii au botezat-o ”cultura Sântana de Mureş-Cerneahov ”, scria Coriolan Opreanu în „Sfârşitul Culturii Sântana de Mureş în Transilvania: Cultura ”Sfântul Gheorge” sau „Orizontul Post-Cerneahovian”.

După anul 275 d Hr, împăratul Aurelian a abandonat provincia Dacia, lăsând această oază de romanitate la cheremul barbarilor. Motivele au fost cât se poate de practice. Sub asaltul barbarilor, provincia era tot mai greu de apărat, Dunărea reprezentând o obstacol natural, mult mai potrivit. Dacia a fost părăsită de trupe, administrație și cel mai probabil de o parte a populației romanizate, care depindea economic de Imperiu. Sau pur și simplu credea că va găsi protecție în Moesia, în spatele limesului danubian.

Era vorba mai ales de populația urbană. Pe teritoriul provinciei abandonate au rămas cu siguranță comunitățile rurale, care depindeau de munca pământului și care nu se puteau înstrăina ușor. Tot acolo au rămas, cu certitudine și mulți veterani care primiseră pământ în Dacia, probabil deja la a treia generație, și nu doreau să piardă ceea ce obținuseră printr-un serviciu militar dificil și riscant. Valuri întregi de neamuri barbare au trecut, de-a lungul secolelor peste aceste comunități, puternic ruralizate care preferau, probabil pentru protecție, zonele împădurite sau montane. Mai ales că noii veniți erau mai degrabă interesați să primească tribut decât să distrugă complet surse importante de hrană și o forță de muncă care le era de folos. „Peste populaţia romanizată s-au aşezat succesiv sau concomitent, sarmaţi,germanici (goţi, gepizi, longobarzi), turanici (huni,avari), slavi, protobulgari, bizantini şi, în fine, ungurii de neam finougric, toate acestea petrecându-se între secolele III şi IX d HR”, scria Ioan Aurel Pop, în ”Istoria Transilvaniei Medievale”.

Cum ne-au ajutat barbarii să devenim un popor

Aparent pe teritoriul României de astăzi, era o roire continuă de populații care ar fi împiedicat formarea unui popor. Cu toate acestea invaziile barbare, cu toate neajunsurile lor, spun specialiștii, au contribuit, de fapt, decisiv la formarea poporului român și, culmea, la uniformizare etnică dar și răspândirea limbii romanice de-o parte și de alta a Carpaților. De-a lungul secolelor III-VII d Hr, populațiile de pe ambele părți ale munților au ”roit„ nestingherite, amestecându-se, locuind împreună, schimbând hrană, obiceiuri, graiuri. Populații romanizate din Transilvania căutând adăpostul munților, s-au revărsat mai apoi în câmpiile Moldovei, pe malurile râurilor, în coama pădurilor, găsind locuri prielnice pentru a practica principalele lor îndeletniciri, creșterea animalelor și agricultura.

”După retragerea aureliană (a armatei, a autorităţilor civile, a celor bogaţi etc.), romanitatea a iradiat nestânjenită spre est, nord şi vest, comunităţile extinzându-se prin roire în viitoarea Moldovă, în Maramureş, în Crişana şi chiar mai departe. Mai întâi era nevoie de hrană pentru turme, de locuri de vărat şi de iernat, iar apoi, din cauza rapidei secătuiri a pământului lucrat, erau necesare mereu noi suprafeţe, virgine, numai bune de cultivat. Aşa că daco-romanii şi românii timpurii au roit mereu, iniţial la câţiva kilometri de vechea vatră, pentru întemeierea unui nou sat şi aşa mai departe”, preciza academicianul Ion Aurel Pop în ”Dacii şi romanii” în Revista ”Cultura”. În plus, aceste valuri de migratori au ajutat populațiile autohtone să se coaguleze, pentru a rezista mai ușor economic, pretențiilor războinicilor stepelor, care cereau „tributul păcii”, sau pentru a rezista mai ușor militar, atunci când considerau că ”taxa de protecție” era prea apăsătoare și amenința existența întregii comunități. Așa apar așezări fortificate, centre militar-administrative, la care se raliau mai multe comunități rurale.

„Rezultatele cercetărilor arheologice referitoare la perioada secolelor V–VII d. Hr. sugerează pentru multe zone de la nordul fluviului constituirea unor grupări compacte de sate, probabil întemeierea acelor ”romanii populare”, intuite mai demult de Nicolae Iorga, structuri social-administrative şi politice alcătuite pentru a rezista în condiţiile vitrege determinate de desfăşurarea marilor migraţii”, precizează Dan Gh Teodor în ”Considerații privind unele aspecte ale etnogenezei românești”. Mai mult decât atât, acest „du-te vino” de populații migratoare, mai ales începând cu secolul al V lea, a antrenat numeroase grupuri de transfugi romanizați de la sud de Dunăre, vorbitori de limbă latină populară, purtători ai culturii latine, către zonele din nordul fluviului, adică către Muntenia și Oltenia de astăzi.

”Destul de multe grupuri de latinofoni din regiunile de la sud de Dunăre s-au refugiat la nordul fluviului, cu începere de pe la sfârşitul secolului al IV-lea şi vor continua să pătrundă treptat la nordul fluviului şi în secolele V şi VI , după cum menţionează scrierile lui Salvianus, Priscus din Panion, Procopius din Caesarea, Mauricius, Teophilact Simocatta şi alţii, contemporani evenimentelor. La aceste grupuri de transfugi romani s-au adăugat în timp şi mulţi prizonieri aduşi de barbari din raidurile lor întreprinse la sudul Dunării, o bună parte din ei rămaşi să vieţuiască printre localnici unde, după cum relatează izvoarele scrise ale vremii, găseau adesea condiţii mai bune de trai decât în ţinuturile imperiului”, precizează același autor. În aceste condiții, romanitatea în diferitele sale forme, prin cultură și limbă, se răspândea încet dar sigur pe tot teritoriul de astăzi al României. Migrațiile slavilor, asimilați în această masă diversă din punct de vedere etnic, dar unită de mixul cultural și lingvistic romanic și barbar, nu a făcut decât să cimenteze noua construcție etnică.

Poporul transhumanței

Un alt factor care a contribuit decisiv la formarea poporului român, practic a unificării culturale și lingvistice a acestor comunități complexe din punct de vedere etnic, sub umbrela romanității, a fost de fapt o ocupație principală a acestor populații: păstoritul. Până în evul mediu, ciobanii treceau când de-o parte, când de alta, a Carpaților, purtând cultura, limba și obiceiurile. Și astăzi, de exemplu, în județul Botoșani, numele unei comune este exemplul perfect al acestui fenomen. Se numește Ungureni, fiindcă acum câteva sute de ani, ciobanii transilvăneni au ajuns pe aceste meleaguri și au întemeiat un sat, găsind pășuni bune.

”După Nicolae Gostar un atare proces, deosebit de complex şi de lungă durată, a putut să se desfăşoare şi în zonele aflate dincolo de limitele posesiunilor romane de la est de Carpaţi, mai întâi prin legăturile directe stabilite între dacii romanizați din provincia Dacia şi dacii liberi, între acestea evidențiind mişcările de transhumanţă păstorească dinspre sud-estul Transilvaniei către păşunile montane şi submontane ale Carpațlor răsăriteni.”, precizează Dan Gh. Teodor în ”Romanitatea spațiului carpato-nistrean”, din ”Carpica”.

Pe baza descoperirilor arheologice, acest proces complex de etnogeneză s-a cristalizat mai ales în secolele VII-IX, pe ambele maluri ale Dunării, dar și de ambele părți ale Carpaților. Uniformizarea etnică și lingvistică a continuat până în evul mediu. Cultura Ipotești-Cândești și Dridu, între secolele VII și IX sunt primele culturi stră-românești, în care elementele romanice, slave dar și de altă origine se îmbină într-o nouă construcție etnică. Existența noii populații pe harta Europei, este amintită și de sursele documentare ale vremii. În secolul al IX lea, ”Oguz -Name”, care descrie povestea hanului cuman Oguz, amintește, în spațiul carpato-danubiano-pontic de o populație numită ”ulac”. Mai apoi sunt mențiunile din vechile cronici rusești, cronica lui Anonymus iar mai târziu, Rudolf din Ems, la mijlocul secolului al XII lea, în poemul său ”Weltchronik”. Rudolf din Ems îi numeşte ”vlahii cei sălbatici„ şi locuitori ai ţării de dincolo de munţii cu zăpadă.