O ipoteză îndrăzneaţă: lituanienii sunt, ca şi noi, românii, urmaşi ai vechilor valahi?

Lituania este o țară din Europa de Nord, situată pe malul sud-estic al Mării Baltice, având frontieră maritimă cu Suedia și Danemarca. Lituanienii reprezintă un „popor baltic”. Dar care este adevărata lor origine? Acest aspect care i-a preocupat pe mulți din cronicarii și istoricii Evului Mediu.

Într-o istorie a Bizanțului tipărită de Kaspar Peucer într-o cronică a sa de pe la 1562, în care se ocupă și de valahi ca urmași ai romanității orientale, se face afirmația că această romanitate nord-dunăreană s-a întins treptat până în Lituania, creând o romanitate nordică de tip baltic. Acestor tradiții nu li s-a acordat nicio atenție de istoriografia română.

Dar la 1571, Joachim Cureus în Analele sale revine și afirmă răspicat cum că prusienii provin dintr-o rădăcină romană de la Carpați. Aici nici măcar nu mai e vorba de romanitate, ci de românitate. Polonezul Stanislas Sarnicki afirmă și el că lituanienii sunt români.

La 1632, tema originii sudice a balticilor este reluată de Fridericus Menius, Syntagma de origine Livinorum. El combate originea romană a livonienilor, prusienilor, lituanienilor, în favoarea unei origini valahice.

Iată ce ne spune Peucer în lucrarea sa: „(…) Acești valahi, împreună cu șefii sarmați, au umplut de-a valma, prin noi coloniști, Lituania, și de acolo Livonia și Borusia vecină (…) ne stau mărturie vestigiile limbii celei vechi, căci trimit la latinitate”.

Istoricul Joachin Cureus scrie: „Locuiau într-adevăr, cândva, în Prusia populații – și sunt până acum relicve ale lor – care se foloseau de o limbă cu deosebită de cea slavonă, precum și de livoniană în multe privinţe, limbă care avea amestecate în ea cuvinte latineşti”. Originea acestei seminţii ar fi oamenii care „au migrat din Valahia în aceste regiuni nordice golite atunci de slavi, care s-au răspândit ei înşişi în Germania şi Polonia”.

Prima migrație nordică a valahilor ar fi pe la 430 d.Hr., din pricina lui Atila. Ei ocupau Moesia și Dacia, adică Valahia, Bulgaria și Transilvania din vremea lui Menius, și de aici „s-au retras mai târziu în regiunile vecine ale Budinilor, pe care, în parte, înșiși hunii le stăpâniseră cândva – și care astăzi se numesc Moscovia, Rusia, Podolia și Polonia”, spune Fridericus Menius la 1632.