Modernizarea României se datorează acestor oameni. Un grec, doi nemţi şi un român ne-au scos din Evul Mediu

Obţinerea independenţei, unificarea teritorială şi constituirea României moderne se leagă de trei personaje-simbol pentru progresul înregistrat la acea vreme în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Ajutaţi de mari personalităţi culturale şi politice autohtone, marii reformatori au fost în mare parte de alte naţionalităţi, dintre care, cel mai important, un neamţ get-beget, scrie „Adevărul”.

Principatele Române au cunoscut o evoluţie greoaie, cu un progres lent, de-a lungul istoriei. Învăţământul, legislaţia şi mentalităţile au rămas de tip medieval până aproape de secolul al XIX-lea, adică cu o întârziere de aproape un veac faţă de Occidentul european.

Lucrul este lesne de înţeles în contextul în care spaţiul carpato-danubiano-pontic a fost din cele mai vechi timpuri în calea invaziilor şi jafurilor, în vecinătatea unor mari imperii expansioniste, iar mai târziu între mari puteri medievale, precum Polonia, Ungaria sau Imperiul Otoman, care râvneau la teritoriul ocupat de români.

Totodată, sistemul succesiunii la tron în ambele Principate, un sistem păgubos care a aruncat ţările într-un aproape etern război civil, a dus la şubrezirea capacităţii de apărare a Principatelor, a frânat progresul. Desele jafuri, incursiuni armate, dar şi luptele pentru tron între diferitele facţiuni au făcut ca viaţa urbană să fie foarte slab dezvoltată. Cu toate acestea, începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, a început reformarea ţărilor române pe principii iluministe, moderne, stabilind premisele boom-ului din secolul al XIX-lea, veac în care, de fapt, s-a constituit statul modern român.

Au fost numeroşi factori responsabili pentru smulgerea Principatelor Române din bezna Evului Mediu şi constituirea statului modern român. Cu toate acestea au rămas cunoscute în special câteva personaje care au contribuit decisiv la realizarea acestui proces.

Grecul care a început modernizarea Principatelor

În general, când se vorbeşte despre perioada domniilor fanariote, există percepţia generală că au fost o piedică în calea dezvoltării statului român. În parte da, însă în timpul fanarioţilor au ajuns pe tronul Principatelor şi domnitori care au început procesul de modernizare al Moldovei şi Ţării Româneşti. De altfel, cel care a scos Principatele din bezna Evului Mediu a fost un grec şi se numea Constantin Mavrocordat. Era născut la Constantinopol în 1711 şi a ajuns pentru prima dată domn al Ţării Româneşti în 1730.

A fost domn de şase ori în Ţara Românească şi de patru ori în Moldova. A avut timp pentru a-şi propaga ideile iluministe, progresiste la aceea vreme în ambele Principate. Constantin era fiul lui Nicolae Mavrocordat, la rândul său domn în Principatele Române şi nepot al lui Alexandru Mavrocordat, ”Exaporitul”, mare dragoman al Porţii, un rang înalt în administraţia Imperiului Otoman, cu relaţii care i-au permis să-i obţină fiului tronul. Mavrocordaţi erau originari din insula Chios şi erau bine priviţi de sultanii otomani. De altfel datorită bogăţiei şi influenţei au obţinut tronul în Principate. Au fost credincioşi Înaltei Porţi, lucru care însă i-a permis lui Constantin Mavrocordat să desfăşoare o amplă activitate reformatoare. Deşi grec născut la Istambul, Constantin Mavrocordat era un erudit iluminist care a întreţinut strânse legături cu iluminiştii din Transilvania şi din Europa. Era un adept al sistemului austriac în administraţie şi pur şi simplu a revoluţionat societatea românească.

A găsit două ţări medievale, pline de cutume vechi, cu un învăţământ slab dezvoltat şi total aservit Bisericii. Totodată era o lume a marilor proprietari de pământuri care trăiau aproape autarhic, domnind peste domenii cu ţărani săraci şi analfabeţi. De altfel cea mai importantă reformă a lui Constantin Mavrocordat a fost desfinţarea iobăgiei. În 1746 în Ţara Românească şi 1749 în Moldova, ţăranii sunt eliberaţi de sub jugul boieresc. Totodată, deşi grec, a dat o importanţă cuvenită limbii române şi i-a obligat pe funcţionari şi preoţi să folosească doar limba română. Totodată Mavrocordat a investit în educaţie. A ridicat biblioteci, a făcut şcoli şi a instituit învăţământul obligatoriu în limba română. Totodată a contribuit la formarea unei elite intelectuale în administraţie, formată în şcoli din străinătate.

„Au dat de ştire tuturor mazililor în toată ţara, ca să-şi aducă copii la învăţătură, la şcoală, ca să înveţe orice limbă, ce i-ar fi voia, pentru ca să se afle oameni învăţaţi şi în pământul nostru al Moldovei, precum sunt şi prin alte ţări“, scria cronicarul Ion Neculce. Totodată aşa cum arată istoricii a dat strălucire Academiei Domneşti de la Iaşi. A iniţiat alte zeci şi zeci de reforme administrative şi fiscale. De exemplu a eliminat toate taxele medievale şi le-a înlocuit cu un singur impozit. Pe scurt, Constantin Mavrocordat a pus bazele modernizării Principatelor Române încă din anii domniei sale.

„Domnul Unirii”, o nouă elită românească şi primii paşi

Un alt pas important a fost făcut în 1829 după Tratatul de la Adrianopol prin care Principatele Române treceau sub protecţia Rusiei, sau mai precis în sfera de influenţă ţaristă ca urmare a victoriilor ruseşti contra otomanilor. În această perioadă au fost elaborate Regulamentele Organice, practic primele constituţii moderne ale Principatelor Române. De altfel pe baza acestor regulamente trebuiau conduse sub protectorat rusesc ţările române. Culmea, ele au deschis de fapt calea modernizării şi favorizarea unificării celor două Principate. Lucru pe care în mod sigur ruşii sau orice altă mare putere din zonă nu şi-ar fi închipuit-o.

”Regulamentele Organice au impus o serie de inovaţii esenţiale în administraţia publică. Un principiu călăuzitor era separarea puterilor executivă, legislativă şi judecătorească.(…) În ansamblu Regulamentele Organice au grăbit modernizarea principatelor. Au consolidat caracterul predictibil al guvernării, în special în chestiunile fiscale, oferind astfel garanţii mai solide pentru investiţii şi contracte, condiţii indispensabile progresului economic. De asemenea au încurajat unirea Moldovei cu Ţara Românească înzestrându-le cu instituţii politice aproape identice şi oferind locuitorilor lor cetăţenie comună”, scria Hitchins Keith, în ”Scurtă istorie a României”.

A urmat apoi momentul 1848, anul revoluţiei, an în care au fost elaborate mai multe programe dar şi proiecte de constituţie modernă a Principatelor Române. Totodată această revoluţie este creaţia unei noi elite româneşti, în special fii de boieri sau oameni cu stare, educată în ţările dezvoltate ale Occidentului şi care au adus în Principate suflul progresului.

Aceşti tineri intelectuali progresişti au fost de unul dintre cei mai importanţi piloni ai României moderne. Din sânul lor s-au ridicat oameni de cultură, oameni politici şi diplomaţi, care au contribuit rând pe rând la toate realizările istorice din a doua jumătate a secolului XIX. Ei au fost de fapt generaţia care a făurit România modernă. Momentul prielnic a fost anul 1859, atunci când Principatele Române au devenit un pion important în politica europeană. Erau statul tampon pe care mulţi şi-l doreau împotriva expansionismului rusesc. Această generaţie de intelectuali ”bonjurişti”, căliţi în focul revoluţiei de la 1848 au speculat contextul internaţional şi au realizat aproape imposibilul adică Unirea Principatelor Române, mai precis Ţara Românească şi Moldova. Domnul Unirii a fost Alexandru Ioan Cuza, fost revoluţionar de la 1848, din aceeaşi generaţie care credea în necesitatea modernizării României.

A fost unul dintre pilonii esenţiali ai recuperării handicapului faţă de lumea occidentală, prin reforme extraordinare. ”Domnia lui Cuza Vodă stă sub semnul acestei nerăbdătoare dorinţe de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului şi al sprijinitorilor săi întâmpină rezistenţa forţelor conservatoare şi a inerţiilor colective. Mai grav, el stă sub semnul provizoratului, căci domnia lui Cuza este percepută ca pasageră; ţara a vrut domn străin, l-a acceptat, faute de mieux, pe cel autohton, dar n-a renunţat la vechea doleanţă; în aşteptarea contextului prielnic, ea îngăduie un provizorat. Sub această sabie a lui Damocles, Cuza realizează, în şapte ani, performanţe ce fac din el un semănător — în sens evanghelic —al modernizării; nu există ogor al vieţii publice în care el să nu fi aruncat sămânţa înnoirii, doar că roadele nu vor fi întotdeauna însutite— ca în cunoscuta parabolă — şi ele vor fi culese târziu, de alţii”, scria istoricul Florin Constantiniu în ”O istorie sinceră a poporului român”. În timpul domniei lui Cuza au avut loc reforme fundamentale pentru modernizarea statului român. În primul rând au fost reorganizate toate domeniile vieţii publice.

Armata, administraţia publică, învăţământul au fost modernizate. Au fost introduse principii moderne precum egalitatea în faţa legii şi a impozitelor. Au fost secularizate averile mănăstireşti, a avut loc o reformă electorală prin acordarea dreptului de vot şi totodată o reformă agrară prin împroprietărirea unei părţi a ţărănimii. Totodată a fost decretat codul civil, au fost create camere de comerţ, Universităţi şi viitoarea Politehnică numită la aceea vreme Şcoala de Poduri şi Şosele. Nu în ultimul rând a fost promulgată legea instrucţiunii publice. Reforme uluitoare care au schimbat în doar câţiva ani chipul principatelor. Iar aceste reforme s-au datorat atât lui Cuza dar şi a colaboratorilor săi, în special Mihail Kogălniceanu. ” Cuza este una din cele mai de seamă personalităţi ale istoriei româneşti. Inteligent, voluntar, abil, hotărât să meargă până la capăt, Cuza a lăsat să-i fie umbrite calităţile de o viaţă privată dezordonată şi de o camarilă de joasă calitate”, preciza Florin Constantiniu.

Nemţii care a pus bazele României Mari

Domnia lui Cuza era însă ceva temporar. O soluţie de avarie pentru mulţi oameni politici şi intelecuali români care-şi doreau un prinţ străin, un arbitru al tumultoasei şi balcanicei vieţi politice româneşti. Totodată era nevoie de un prinţ străin pentru a conferi o stabilitate fragilei unităţi statale, mai ales printr-o influenţă sporită în faţa Marilor Puteri.

A fost ales din motive bine ştiute principele Carol de Hohenzollern, un prinţ prusac. Acesta a fost adus pe tronul Principatelor Române, după ce Cuza a fost înlăturat de ”monstruoasa coaliţie”. Principele Carol a fost înscăunat în anul 1866 şi a fost monarhul cu cea mai lungă domnie din istoria românească

Mai precis a domnit până în 1914. România a fost marcată de personalitatea acestui suveran, acceptat cu greutate dar care până la urmă a cucerit sufletul balcanic al românilor. În timpul domniei sale, propriu-zis s-a născut România modernă, încununarea eforturilor precedente. Sub sceptrul lui Carol I a fost obţinută confirmarea unirii celor două Principate, Moldova şi Ţara Românească, a fost mai apoi obţinută Independenţa în urma războiului ruso-turc din Bulgaria, conflict în care Principatele Unite au intervenit decisiv. Totodată, în 1881, România devenea regat, iar Carol I rege. Urmaşul său la tron şi nepotul lui Carol I, regele Ferdinand a desăvârşit ceea ce a început înaintaşul său. În urma Primului Război Mondial, regele Ferdinand I devine primul rege al României Mari. Totodată, este şi regele în timpul mandatului căruia a fost definitivată reforma agrară şi împroprietărirea ţăranilor în România.