De ce miroseau urât oamenii în Evul Mediu. Aruncau pe fereastră fecalele şi se spălau foarte rar

Îi vedem îmbrăcaţi frumos, în picturi, însă nici nu putem concepe cât de nespălaţi erau. Vorbim despre regii, domnitorii sau boierii Europei. Mirosea urât în jurul lor, spun istoricii, pentru că nu aveau grija igienei personale, aşa cum o ştim astăzi, şi rar îşi schimbau vestimentaţia.

Traiul în Evul Mediu era supus permanent unor riscuri capitale nu numai din cauza războaielor, ci şi a bolilor care foarte uşor puteau fi contractate din cauza mizeriei. Epidemiile de ciumă bubonică, tifos, holeră sau febră tihoidă ucideau în masă, fără să ţină cont de statutul victimei, nobil sau ţăran.

Potrivit istoricilor, cei mai murdari dintre europenii medievali erau cei care locuiau pe teritoriile ocupate acum de Anglia, Olanda, Franţa, Belgia, Austria, Italia, Spania, Portugalia şi Belgia. Germanii erau ceva mai curaţi, iar popoarele scandinave erau cele mai curate din Europa Occidentală. Fobia de apă pornea chiar din vârful societăţii.

Regii şi reginele nu se spălau deloc pe tot timpul vieţii, conform unor dovezi istorice. Uneori, după cum ne spun cronicile, capetele încoronate intrau în contact cu apa doar când îi surprindea vreo ploaie torenţială. În acele vremuri se credea că apa îmbolnăveşte, iar spălatul trupului face ca pielea să se deschidă şi astfel intrau bolile în trup.

”Ca o anecdotă vă spun că a doua soţie a lui Henric al IV-lea a leşinat efectiv în noaptea nunţii din cauza mirosurilor pe care le emana măria-sa regele, el fiind un vânător care parcurgea kilometri întregi pe cal şi transpira foarte mult”, spune istoricul buzoian Daniel Costache.

Descoperirea unor băi publice de pe vremea imperiului roman le-a dovedit istoricilor că oamenii din antichitate preţuiau baia şi curăţenia. Alte descoperiri i-au condus pe cercetători către concluzia că mai târziu, în Evul Mediu, oamenii nu mai aveau acelaşi respect pentru apă, lenea, ignoranţa, superstiţiile şi dogmele religioase făcând adevărate dezastre în ceea ce priveşte păstrarea curăţeniei.

”Cu discrepanţă masivă pentru evul mediu, pentru istorie, în antichitate oamenii acordau o atenţie deosebită igienei personale. Atunci, oamenii chiar se spălau iar în hinduism exista chiar obligativitatea curăţării trupului ca fiind zilnică. Mizeria din cetăţile medievale ale Europei a produs molime care decimau sate, oraşe. Totul, de la igiena precară. Ca o paralelă, în lumea arabă, erau mult mai curaţi. Erau nevoiţi chiar să se spele, deoarece resturile rămase cu nisipul puteau produce răni deschise apoi dădeau în septicemie şi mureau”, este de părere istoricul Daniel Costache.

Spălatul corpului şi parfumarea acestuia au fost puternic condamnate de Biserica papală, care nu vedea în acest act decât invitaţia la desfrâu sexual.

”Povestea asta cu igiena personală provine cumva de la îndoctrinarea religioasă. Anume, creştinismul acesta pe care îl cunoaştem în Evul Mediu condamnă curăţarea trupului, condamnă parfumarea trupului, pentru că ar face invitaţia la desfrâu sexual. Pe de altă parte, este o ruşine şi un păcat de moarte să te araţi gol în faţa lui Dumnezeu, chiar dacă eşti singur în duş”, este de părere Daniel Costache.

În Evul Mediu, fecalele erau aruncate pe geam

Cetăţile medievale care astăzi atrag turiştii erau odinioară uriaşe haznale, locuri infecte, unde mirosurile de urină şi fecale se amestecau cu cele ale cadavrelor de animale. În apa din jurul cetăţii erau aruncate hoituri de animale şi rămăşiţele victimelor execuţiilor publice, iar în interiorul cetăţii atât oamenii cât şi animalele de povară îşi făceau nevoile public.

Cei mai înstăriţi aveau un soi de toaletă, care însemna de fapt un vas, cel mai probabil o putină acoperită, prevăzută cu o gaură, pe care aristocratul se aşeza pentru a urina şi defeca. Conţinutul acestor recipiente era aruncat apoi pe fereastră.

”Deşi nu sunt multe scrieri care să dovedească acest lucru, se pare că acei trubaduri care cântau domniţelor pe sub balcoane, în realitate înotau în materiile fecale ale acestora care, din obicei, goleau oalele de noapte pe geam”, spune Daniel Costache.

Lucrurile nu erau deloc diferite în ţările române.

”În ceea ce priveşte locul unde mergeau la budă, aşa cum sunt descoperirile de la Complexul Brâncovenesc, erau folosite celebrele oale de noapte, până în secolele 17 şi 18, chiar început de 19, potrivit altor documente. Oala de noapte putea fi prevăzută cu anumite ierburi parfumate şi care se arunca pe geam. Despre locuri speciale de mers la budă, haznale, WC-uri în spatele curţii, ca acum, la ţară, nu avem dovezi ale existenţei lor. Interesant este că sunt anumite gropi menajere descoperite pentru perioada medievală, unde abundă materiile fecale pe lângă curţile boiereşti şi complexele voievodale. Nu ştim însă în ce măsură avem de-a face cu o budă, aşa cum ştim astăzi, la curte, dar cel mai probabil este o groapă menajeră unde servitorii se duceau şi le aruncau stăpânilor resturile fecale.”, a declarat Daniel Costache, istoric.

Foloseau frunze în loc de hârtie igienică, sau piei de animal. ”Evident, hârtie igienică nu exista şi prin urmare foloseau plante şi ierburi, iar pe de altă parte, boierii din această parte a sud-estului Europei cumpărau piei de miel pe care le foloseau în scopul ăsta. Le spălau şi le foloseau în mod repetat.

Până şi elitele din Evul Mediu emanau mirosuri pestilenţiale

Invadaţi de miasme atât în interiorul locuinţelor cât şi în spaţiile publice, trăitorii în evul mediu puţeau pur şi simplu. Şi nu doar igiena precară era de vină, ci şi obişnuinţa de a spăla rufele într-un amestec de apă cu cenuşă şi urină umană, aşa cum era obiceiul, în lipsa săpunurilor şi a detergenţilor. Hainele respective miroseau mai urât decât înainte să fie „spălate”.

”Din punctul de vedere al igienei personale, tot Henric al patrulea, pe lângă faptul că puţea, era cunoscut că îşi schimba vestimentaţia o dată pe săptămână. Unii dintre regii Franţei, într-adevăr, îşi schimbau cămăşile o dată pe zi; cămăşile, nu şi pantalonii!”, spune istoricul buzoian.

În estul bătrânului continent, oamenii ar fi fost mai preocupaţi de curăţenie decât cei din Europa occidentală. Istoricii au mai remarcat că ţăranii luau contact cu apa mai des decât aristocraţii.

”Există nişte documente de la Radu cel Frumos şi de la principele Mircea, fiul lui Mihnea Turcitul, cum că cei doi domnitor aveau planificate în cheltuieli cumpărarea de săpun şi de parfumuri. ”Interesant este că cei din păturile inferioare se pare că stăteau mai bine la capitolul curăţenie corporală. În mediul rural, dacă poţi să vorbeşti de rural şi urban în evul mediu românesc, oamenii erau un pic mai în regulă, în sensul că ţăranii obişnuiau să se spele în apele râurilor şi pâraielor, în special în perioada de vară când era perioada muncilor agricole. Era imposibil ca după muncile grele, care produceau mâncărimi de piele, transpiraţie, să nu dea o mână de apă pe ei”, spune istoricul Daniel Costache.

Atunci nu exista nici noţiunea de igienă dentară. Pentru că nimeni nu se spăla pe dinţi, în jurul vârstei de 25 de ani, majoritatea oamenilor erau deja ştirbi sau sufereau de grave infecţii dentare.

În Evul Mediu timpuriu, exista totuşi obiceiul ca cei bogaţi să-şi clătească gura cu apă, iar tinerii căsătoriţi înainte de noaptea nunţii obişnuiau să mestece frunze de mentă, salvie sau cuişoare pentru a mai diminua din mirosul pestilenţial al gurii.

”Dacă în Evul Mediu occidental avem atestat, ştim câteva cazuri şi pentru evul mediu românesc când tinerii consumau anumite plante pentru a nu le mai mirosi gura. La 20, 25 de ani rămâneau ştirbi şi sufereau de numeroase boli de dantură. Un om de 25 de ani, în evul mediu, era deja bătrân, speranţa de viaţă fiind foarte mică, şi iarăşi în conexiune cu igiena precară. Mai erau şi instrumentele primitive pentru produs făina, din cauza cărora în făină se regăseau bucăţi de piatră”, spune Daniel Costache.

Foarte târziu şi timid, primele noţiuni de igienă corporală îşi făceau apariţia în Europa. Săpunul începea să fie manufacturat de-abia în secolele 18-19, fiind făcut dintr-un amestec de sodă, cenuşă, grăsime de oaie, uleiuri şi plante aromate.

Primul cap încoronat care a lansat o adevărată revoluţie în privinţa spălatului pe trup a fost regina Elisabeta I a Angliei despre care se ştie că se îmbăia o dată pe lună.

Apariţia sistemului de canalizare, un proiect găsit în Antichitate dar abandonat în Evul Mediu, a fost saltul tehnologic care a eliminat riscurile apariţiei unor epidemii.