O ipoteză suprinzătoare: românii locuiau pe teritoriul actual al Ungariei înainte de venirea maghiarilor. Dovezile istoricilor români

La venirea triburilor maghiare în Panonnia, vechile cronici spun că actualul teritoriu al Ungariei era locuit de slavi, bulgari şi de o populaţie numită „păstori ai romanilor”. O parte a istoricilor români este convinsă că este vorba de populaţii româneşti. Cu alte cuvinte, înainte de cucerirea maghiară, Pannonia ar fi fost locuită de neamuri stră-româneşti.

În secolul al IX-lea d HR, în Europa evului întunecat sosea o nouă populaţie de călăreţi războinici. Era vorba de războinicii maghiari, în traducere „copiii pământului”, neamuri fino-ugrice, venite gradual din stepele Asiei şi aşezându-se către mijlocul secolului al IX-lea împinşi mai ales de pecenegi între râurile Nistru şi Prut.

Maghiarii erau conduşi la acea vreme de căpetenia Arpad, erau nomazi şi trăiau din creşterea vitelor. Erau renumiţi arcaşi călare, atacând din goana calului, evitând înfruntările de lungă durată şi corp la corp. „Ei luptă mai ales cu săgeţi pe care ştiu să le arunce cu dibăcie din arcurile lor de lemn. Nu se pricep a lupta într-o ordine de bătaie sau a asedia cetăţi; adeseori se prefac a fugi pentru a înşela pe duşman. Nu ţin mult timp la luptă, astfel, dacă stăruinţa lor în bătaie ar egala furia primelor ciocniri, ar fi de neînvins. Se hrănesc aproape în chipul fiarelor sălbatice, cu carne crudă şi cu sânge”, spunea despre maghiari abatele Regino în secolul al X-lea.

Aceste triburi au fost folosite de bizantini contra bulgarilor ţarului Simion, în 895, când pradă cumplit Bulgaria şi îi bat pe oamenii ţarului în trei bătălii. Ţarul Simion se răzbună şi trimite pecenegii contra maghiarilor. Aceştia din urmă sunt alungaţi şi pleacă într-o fostă provincie a imperiului roman, numită Pannonia. Ajung aici în 896 şi descoperă o populaţie mixtă de slavi, bulgari şi în special pe misterioşii „păstori ai romanilor”

Locuitorii Pannoniei

Pannonia, adică uriaşa câmpie pe care se întinde Ungaria de astăzi, în secolul al IX-lea era sub influenţa regatului franc. Era organizată în cnezate şi ducate slave, conduse de boemi, vasali ai francilor. Cel puţin asta o arată şi cronica lui Rudolf din Ems. Populaţiile aflate însă pe teritoriul Pannoniei sunt descrise atât de cronicarii unguri, cât şi de slavi. Astfel, la sosirea ungurilor în Pannonia, în 896 aceştia găsesc aici slavi, parţial bulgari şi vlahi numiţi „păstori ai romanilor” întinşi pe toată suprafaţa fostei provincii romane.

Iată, de exemplu, ce spune despre populaţiile din Pannonia la sosirea maghiarilor cronicarul Anonymus, un secretar al regelui Bella al II-lea după Constantin C. Giurăscu în lucrarea sa „Gesta Hungarorum”. „Că această ţară o locuiesc slavii, bulgarii şi blachii, adică păstorii romanilor. Fiindcă, după moartea lui Attila, pământul Pannoniei romanii îi ziceau că este păşune, fiindcă turmele lor păşteau în ţara Pannoniei. Şi cu drept cuvânt se spunea că pământul Pannoniei ar fi păşunile romanilor, fiindcă şi acum romanii pasc pe moşiile Ungariei”, arăta Annonymus. Consideraţia nu este singulară, fiind întâlnită şi la un alt cronicar ungur, Simon de Keza, dar şi în cronica rusească a lui Nestor.

„Se apucară (n.r.- ungurii) să lupte cu valahii şi cu slavii care locuiau acele ţări”, se arată în respectiva cronică. tot la Anonymus, dar şi în alte jurnale de călătorie medievale, se vorbeşte despre „păstorii romanilor” sau de „romani” alungaţi de maghiari din Pannonia, Anonymus povestind o întâmplare prin care o garnizoană „romană” era alungată din castrul ”Beszprem”, situat undeva în vestul Pannoniei.

”A patra zi însă au ajus la fortăreţa Bezprem. Atunci Usubu şi Eusee, orânduindu-şi armata împotriva soldaţilor romani ce păzeau fortăreaţa Bezprem, au început să lupte cu îndârjire”, se arată în cronica lui Anonymus. Misterioşii „romani” sau „păstori ai romanilor”, despre care se vorbea la aproape 500 de ani de la căderea Imperiului Roman de Apus, au declanşat aprigi dispute în rândul istoricilor.

Păstorii romanilor erau strămoşii românilor

Istoricii români, dar şi unii germani şi chiar maghiari sunt de părere că „păstorii romanilor” şi „romanii” de pe teritoriul Pannoniei erau populaţii stră-româneşti care convieţuiau cu slavii şi migraseră după retragerea aureliană în aceste zone mai ferite ale imperiului până la invazia hunilor şi mai apoi a avarilor. De altfel, cronicarii dau indicii. Anonymus le spune” blachi” adică „vlahi”, termen german preluat şi de slavi şi unguri sub forma „olahi”, atribuit populaţiilor româneşti.

Acelaşi lucru o arată şi Simon de Keza, dar mai ales cronica lui Nestor. Istoricii români sunt ferm convinşi că misterioşii „păstori ai romanilor din cronici” sunt valahi, iar aceştia ocupau nu doar actuala Transilvanie, dar şi porţiuni din teritoriul Ungariei de astăzi, fiind alungaţi de triburile maghiare. „În partea de răsărit a câmpiei de o parte şi de alta a Tisei, ungurii au dat peste strămoşii noştrii care se îndeletniceau pe lângă agricultură şi cu creşterea vitelor. De aceea ei şi sunt amintiţi în cronicile ungureşti ca «păstori ai romanilor»”, preciza în „Istoria românilor”, Constantin C. Giurăscu.

Vlahii au locuit sute de ani în Ungaria medievală

Gheorghe Popa Lisseanu, istoric şi filolog român, susţine chiar că aceste comunităţi româneşti au rămas o parte şi după cucerirea maghiară a Pannoniei şi continuau să ocupe spaţii întinse chiar în zona lacului Balaton. Mai mult decât atât, istoricul român spune că multe nume de locuri amintesc încă de comunităţile româneşti din Pannonia.

Acesta descoperise în perioada interbelică, în colecţia de documente a lui G Fejer, numeroase denumiri de sate, munţi şi ape din Ungaria medievală, mai precis în secolele X-XII, cu rezonanţe româneşti sau slavo-româneşti. „Şi ceea ce este mai extraordinar este faptul că urme de localităţi şi de populaţiune românească se constată chiar în centrul Pannoniei, în jurul lacului Balaton”, preciza G. Popa Lisseanu într-un articol din 27 octombrie 1930. Este vorba în special de numele de localităţi Mikola, Rodusna, Culun, Capul Petri, Simighiun, Pascu, Genusara, Bab, Ursa sau Lupa.

Totodată, într-un document mănăstiresc din 1211 al unui aşezământ monahal din Ungaria sunt pomenite nume româneşti, după părerea istoricului, purtate de personalul mănăstirii: Foca, Radu, Florian, Micu, Bob, Gelu samd. Popa Lisseanu descoperă, după cum arată într-un articol ulterior din acelaşi an, zeci de sate româneşti rămase în Ungaria medievală şi susţine că populaţiile stră-româneşti au stăpânit alături de slavi şi Pannonia, nu doar Transilvania, la momentul venirii ungurilor. Printre argumene se află şi pomenirea unui castru de către cronicarul Anonymus, pe locul Veszpremului de mai târziu, apărat de ”romani” contra ungurilor în secolul al X lea d. HR.

„Dar, romanii din Panonnia, numiţi de cronici şi de celelalte izvoare istorice medievale vlahi, nu sunt păstori nomazi. Ei sunt ostaşi, ei sunt apărători de cetăţi romane, fiind numiţi, unii dintre ei, chiar principes şi cu care maghiarii au avut să poarte lupte înverşunate. Aceşti romani se găseau peste tot locul în fosta Ungarie, atât în ţinuturile Pannoniei, cât şi în cele ale Daciei, şi ei reprezintă continuitatea romană în apus, după cum daco-romanii reprezintă continuitatea romană din răsărit”, preciza Popa Lisseanu.

Cât despre prezenţa românilor în Transilvania, istoricii români spun că nu există dubii. De altfel, vlahii sunt pomeniţi alături de slavi sub stăpânirea lui Gelu în zona Someşului sau sub conducerea lui Menumorut pe valea Crişurilor. Totodată, vlahii luptă alături de bulgari, după cum arată tot Anonymus sub conducerea lui Glad. Aceeiaşi vlahi sunt pomeninţi de „Cântecul nibelungilor” sub conducerea unui duce numit Ramunc. La aceste menţiuni se adaugă şi acelea ale lui Jansen Enikel în secolul al XIII lea, care-i plasează în zona Transilvaniei, dar şi cele din cronicile lui Rudolf din Ems, Ottocar de Styria sau Gotifredus din Viterbo din secolul XII.