Ce înseamnă de fapt „român“ şi de unde provine. Cuvântul a fost fie inventat, fie împrumutat de la un mare războinic

Originea cuvântului „român“ a fost mult timp un subiect de dispută. Din punctul de vedere al unora, este o invenţie relativ recentă, de aproape 200 de ani. Alţi specialişti şi unele documente medievale arată însă că era folosit de 600 de ani.

Astăzi cetăţenii statului România poartă numele de români. În izvoarele medievale însă majoritatea călătorilor străini sau a cronicarilor numeau pe locuitorii Moldovei şi ai Ţării Româneşti cu o varietate de nume, de la vlahi, ulaci, blasi, până la blachi. Mai puţin le spuneau români. Acest fapt a dus la teorii de toate felurile, inclusiv că vlahii ar fi o populaţie romanică diferită de a vlahilor sau că de fapt numele de român este o invenţie propagandistică târzie, din secolul al XIX-lea, pentru a servi la demonstrarea romanităţii acestui popor.

Cum îşi spunea românii în Evul Mediu sau la începuturile formării acestui popor, probabil în secolele evului întunecat, este greu de spus. Cu toate acestea, demersurile la nivel academic şi ştiinţific au reuşit să ofere explicaţii în acest caz şi să meargă pe urmele etnonimului român în hăţişurile istoriei.

Termen inventat în secolul al XIX lea

Prima ipoteză privind etnonimul român se leagă de o invenţie de acum 200 de ani a latiniştilor. Mai precis, în 1816, Dimitrie Philippide, pe la 1816, publica la Leipzig „Istoria României“ şi „Geografia României“. Era pentru prima dată când numele de România şi român apărea explicit în străinătate, iar locuitorii Principatele Române aveau să fie cunoscuţi în acest fel. De altfel eforturile conjugate ale învăţaţilor de la Şcoala Ardeleană au impus această denumire, motivele ideologice şi politice fiind lesne de înţeles, mai ales că românii din Transilvania cereau drepturi şi trebuiau să-şi dovedească vechime şi mai ales legătura cu latinitatea. Tocmai de aceea s-a ajuns la concluzia că de fapt numele de român a fost fabricat în secolul al XIX-lea pentru a servi unor interese politice, de unitate şi independenţă, dar şi pentru a justifica latinitatea. Mai mult decât atât, s-au ajuns la ipoteze cum că vlahii ar fi o populaţie romanică timpurie, în timp ce românii s-au format după.

Românii şi-au spus mereu „rumâni“

Aceste ipoteze privind „inventarea“ etnonimului de român sunt respinse de majoritatea specialiştilor în istorie din România, dar contrazise şi de o serie de izvoare. De exemplu Miron Costin, în secolul al XVII-lea, este cât se poate de tranşant. Din punctul său de vedere moldovenii şi muntenii şi-au spus mereu „rumâni“. „Şi cât au trăit românii, până la pustiirea lor de pe aceste locuri deschise şi cât au trăit în munţi, în Maramureş şi pe Olt, tot acest nume l-au ţinut şi îl ţin până astăzi, şi încă mai bine muntenii decât moldovenii, că ei şi acum zic Ţara Rumânească, ca şi românii cei din Ardeal.(…) Deşi şi prin istorii, şi în graiul străinilor, şi între ei înşişi, cu vremurile, cu veacurile, cu înnoirile, românii au şi dobândesc şi alte nume, doar acela care este numele vechi stă întemeiat şi înrădăcinat, adică rumân, cum vedem. Că, măcar că ne chemăm acum moldoveni, dar nu întrebăm: „ştii moldoveneşte?”, ci „ştii rumâneşte?”, adică râmleneşte”, scria Miron Costin.

Şi nu doar cronicarii români spuneau acest lucru, ci şi izvoarele străine. De exemplu, mai devreme decât Miron Costin, făcea o afirmaţie asemănătoare şi ungurul Anton Verancsics în secolul al XVI lea. Mai precis acesta arăta cum îşi spunea românii într-o frază simplă. ”Lăsând de o parte nenumăratele cuvinte pe care valahii le au întocmai şi cu acelaşi înţeles ca în limba latină şi în dialectele italienilor, când întreabă ei pe cineva dacă ştie să vorbească pe limba valahă spun: «Oare ştii româneste?», sau când întreabă dacă este valah, îl întreabă: dacă este român”, scria Verancsics.

Alături de Verancsics sunt şi alţi călători străini sau autori medievali care atestă faptul că ”vlahii„ îşi spuneau de fapt romani sau rumâni. De exemplu Tranquillo Andronico scria în secolul al XVI lea că valachii îşi spun romani, iar un alt italian Francesco della Valle spune în acelaşi secol că ”se denumesc romani în limba lor”. Germanul Johann Lebel spune în 1540 că valahii „se numesc pe ei înşişi romuini”, iar în secolul al XVII lea maghiarul Martinus Szent-Ivany, cunoscând pe românii din Transilvania, dă un exemplu de expresie românească uzuală, dar grăitoare: „Noi sentem di sange Rumena”. Cu alte cuvinte este indubitabil faptul că românii şi-au spus în Evul Mediu „rumâni” sau ”rumena„.

Misteriosul duce Ramunch

Totodată etnonimul român ar putea fi întâlnit şi la o dată mai timpurie de secolul al XVI lea. De exemplu în poemul german ”Cântecul Nibelungilor„ este atestat un anume duce Ramunc, care venea de undeva dintre Carpaţi şi Prut. Aşa cum arată poemul german scris la începutul secolului al XIII-lea şi care evocă întâmplări din secolul V, cu eroi precum Attila sau Sigfried, Ramunc era mare stăpân peste vlachi. Important de observat că avea o armată formată exclusiv din luptători călare. Iată ce spune poemul ”Venea pe cai sălbatici cu şapte sute ostaşi, însusi Ramunc herţegul, care stapânea în ţara vlachilor. Sburau sirepii lor”. Practic s-a emis ipoteza prin care acest Ramunc ar fi fost un erou eponim al românilor din zonă şi de la care s-a tras şi numele de român.

Românii se credeau urmaşii Romei

Etnonimul de român a fost însă explicat de nenumărate surse documentare. Majoritatea cronicarilor spun că vlahii îşi spunea ”rumâni„ tocmai datorită legăturii pe care au avut-o cu lumea latină şi mai precis cu romanii. Se credeau încă din Evul Mediu urmaşi ai Romei. Tocmai de aceea şi-au spus romani, iar prin deformare ”rumâni„, fiindcă Roma în Evul Mediu românesc, se pronunţa Râm. Iată ce spune Miron Costin din acest punct de vedere. ”Acest nume vine de la descălecatul lor de la Traian”. Apoi Enea Piccolomini, un cronicar italian medieval, explica de unde vine denumirea de vlahi, arătând totodată că aceşti vlahi se considerau urmaşii romanilor.

”Acest pământ a fost locuit odinioară de geţi, care l-au pus pe fugă ruşinoasă pe Darius, fiul lui Histaspe, şi au pricinuit multe înfrângeri şi Traciei. În cele din urmă au fost subjugaţi şi zdrobiţi de forţele romane. Şi a fost dusă acolo o colonie de romani, care să-i ţină în frâu pe daci, sub conducerea unui oarecare Flaccus, după care a fost numită Flacchia. Apoi după o lungă bucată de timp, alterându-se numele, aşa cum se întâmplă, a fost numită Valahia, iar în loc de «flacci» locuitorii au fost numiţi «valahi»”, preciza cronicarul italian în lucrarea sa “Cosmografia”.

Totodată francezul Pierre Lescalopier în secolul al XVI lea scria că valahii care locuiesc în Moldova, Ţara Românească şi Transilvania îşi spun români fiindcă a aflat de la ei că se consideră urmaşi ai romanilor. „Se consideră adevăraţi urmaşi ai romanilor şi-şi numesc limba româneşte, adică romană”, spunea francezul. Nu departe de acest cronicar francez îl avem pe Grigore Ureche, care spune clar că „De la Râm(n.r. de la Roma) de tragem”. Această idee a originii romane care a influenţat şi atribuirea etnonimului este, se pare, foarte veche la români.

Mai precis în secolul al XIII lea Ioniţă cel Frumos Caloianul, ţarul bulgarilor şi vlahilor, îi scria Papei Inocenţiu al III lea că vlahii sunt urmaşii romanilor. Mai mult decât atât, această conştiinţă se pare nu exista doar la conducători cu evidente conotaţii politice şi pretenţii imperiale şi dinastice, dar şi la oamenii de rând. Călugării ortodocşi de la Mănăstirea Dealu îi povesteau italianului Francesco della Valle în secolul al XVI lea că ei sunt urmaşii colonilor romani lăsaţi de Traian şi că le păstrează limba şi obiceiurile.

Vlahi ne spuneau ceilalţi

Istoricii spun că românii erau numiţi doar de străini vlahi, în timp ce ei îşi spuneau „rumâni“. Motivul este relativ simplu, aşa cum arăta cronicarul Verancsics. Vlahi ar înseamna italieni sau romani în dialectele ilirice. ”Căci la toate popoarele care se folosesc de limba slavă, ca la dalmaţi, croaţi, sloveni, bosniaci, rasciani, bulgari, stirieni, carinthieni, ruteni şi chiar şi la poloni şi boemi, italienii din Dalmaţia sunt numiţi vlahi sau vlasi, şi despre ei se crede că sunt cu mult cei mai vechi, şi decât romanii şi decât ungurii.[…] deci după ce au fost alungaţi italienii din Panonia şi aşa cum mărturisesc aceste cronici, după ce li s-a îngăduit din partea hunilor să treacă nestingheriţi Marea Adriatică mergând în Apulia, iar valahii, care erau păstorii lor rămânând acolo din propriul lor imbold, când ungurii au urmat în stăpânire ei au adoptat de la iliri numele de vlazi sau vlahi cu care îi găsiseră pe aceştia numiţi şi i-au numit vlazi”, scria Verancsics. Specialiştii susţin această idee.

”S-a demonstrat, pe temeiul izvoarelor, că românii, încă din Evul Mediu, au avut, în general, două nume, unul dat lor de străini (rezultat al alterităţii, al contactului cu „celălalt”, cu vecinul ), dar nefolosit şi (cel mai adesea) necunoscut de ei, şi altul dat lor de ei înşişi, acesta fiind numele de sine (rezultat al conştiinţei de sine). Primul nume este cel de vlah, cu toate variantele sale (valah, valach, voloh, blac, oláh, vlas, ilac, ulah etc.), iar al doilea este cel de rumân/ român, şi el cu anumite variante, mai puţine decât precedentul. Nu există niciun izvor care să arate că românii şi-ar fi spus dintru început lor înşişi valahi sau într-un fel cumva asemănător, termenul respectiv intrând în limba română curentă foarte târziu, de regulă ca neologism”, scria specialistul Ioan Aurel Pop în ”Istoria şi semnificaţia numelor de român/valah şi România/Valahia”