„Blestemați să fie apărătorii de la Termopile!”, trebuie să fi fost gândul lui Xerxes, Marele Rege, conducătorul Imperiului Persan, în timp ce contempla rezistența tenace a unui grup de greci care, în ciuda numărului lor mic, au reușit să oprească înaintarea unei armate fără precedent.
Soldații, sub comanda ferocelui rege Leonidas, au înfruntat nenumărați dușmani, înfruntând voința atotputernicului Xerxes și făurind pentru totdeauna un exemplu de neșters de curaj și sacrificiu.
Xerxes a decis să cucerească și să subjuge Grecia pentru a răzbuna înfrângerea rușinoasă suferită de tatăl său, Darius I, care fusese subjugat de atenieni în bătălia de la Maraton, cu doar zece ani mai devreme, în 490 î.Hr.
Pentru a-și potoli setea de răzbunare, Marele Rege a adunat o armată imensă, care număra între 90.000 și 300.000 de oameni. Apoi a trimis ambasadori în principalele orașe grecești cu misiunea de a cere „pământ și apă”, o formulă prin care, de fapt, își forța inamicii să se predea.
Unii greci au decis să se supună dorințelor Marelui Rege și au acceptat puterea acestuia. Dar nu toți elenii au fost dispuși să renunțe la libertatea lor: unii au decis să reziste până la victorie sau dezastru.
După ce a unit toate națiunile din Asia sub steagul său, Xerxes și-a condus trupele până în Grecia, care era divizată în mai multe orașe-state. Între timp, prevestiri sumbre – o eclipsă, o furtună sau complicații la nașterea unui catâr – anunțau nenorociri iminente. Mulți au crezut că, prin lansarea invaziei, Marele Rege i-a ofensat pe zei.
Cu toate acestea, Xerxes nu s-a lăsat intimidat și și-a condus trupele în nordul Greciei, unde o cărare îngustă trecea între munți și mare. Defileul care îl despărțea pe Xerxes de Grecia a fost numit Thermopylae (sau Termopile în limba română), „porțile fierbinți” (această denumire a fost dată deoarece în zonă existau izvoare termale).
Conform mitului, legendarul Heracles a murit acolo, locul fiind considerat poarta de intrare în Grecia. Xerxes a sosit acolo în august 480 î.Hr., acum aproximativ 2500 de ani.
Organizarea rezistenței
Când grecii antici au perceput amenințarea marii armate persane, nimeni nu a ezitat să pună comanda militară a apărării în mâinile spartanilor. Bărbații din Sparta își dedicau viața antrenării trupurilor lor pentru luptă.
Agogé, educația spartană, era un decalog al supraviețuirii și al efortului prin care cetățenii erau antrenați în exercițiul armelor. Acesta este motivul pentru care spartanii erau numiți homoioi, „egali”, deoarece toți primiseră aceeași educație și aveau aceleași drepturi.
persane, în oraș se desfășurau Carneas, festivalurile sacre în cinstea zeului Apollo, în timpul cărora era interzisă mobilizarea armatei.
Astfel, Leonidas I, unul dintre cei doi diarhi (sau regi) ai Spartei, a decis să ia problema în propriile mâini. Având în vedere imposibilitatea de a mobiliza armata spartană pentru război, a convocat membrii gărzii regale și i-a ales dintre ei pe cei care aveau fii, asigurând astfel supraviețuirea neamului lor în cazul în care aceștia ar fi murit în luptă. A reușit să adune 300 de spartani, cu care s-a îndreptat spre nord pentru a încetini înaintarea amenințătoarei armate inamice.
Când Xerxes a ajuns la Termopile, grecii organizaseră deja rezistența. Din Peloponez veniseră periecienii și iloții, locuitori ai teritoriilor din apropierea Spartei, aleși cu grijă de Leonidas atât pentru curajul lor, cât și pentru corectitudinea morală.
Au fost de asemenea forțe din Thespia și Phocis, și chiar și din Locri; chiar și tebanii, în care niciun grec nu avea încredere în acel moment, deoarece erau suspectați că ar fi încheiat diferite tratate cu inamicul, au trimis câteva escadroane. Prin urmare, este probabil ca forțele grecești să se fi ridicat la aproximativ 7000 de luptători.
Spartanii erau antrenați pentru lupta corp la corp – falanga, formată din hopliți puternic înarmați, în timp ce restul grecilor erau probabil meșteșugari și țărani care aveau echipament la fel ca cel al hopliților, dar care nu aveau neapărat cunoștințe de luptă. Pe scurt, rezistența grecească se baza pe aproximativ 7000 de oameni, dar printre ei erau foarte puțini soldați.
Surpriza Marelui Rege
Grecii au avut însă și câteva elemente de avantaj. Orografia terenului le era întru totul favorabilă, deoarece poteca îngustă avea o lățime de aproximativ 15 metri. Chiar și așa, Xerxes nu a crezut că grecii vor să-l înfrunte și a așteptat trei zile înainte de a ataca, fiind sigur că adversarii lui vor fugi în orice moment.
În cea de-a patra zi, însă, și-a eliberat furia și a ordonat soldaților săi să mărșăluiască împotriva grecilor și să-i captureze. Astfel, persanii, avantajați de superioritatea lor numerică, au atacat.
Cu toate acestea, zeci de persani au murit, în timp ce grecii nu au părut să cadă la fel de ușor. Leonidas, cu falanga sa, a baricadat fundul defileului, împiedicând pe oricine să treacă. Luptele au durat până la apusul soarelui, iar la final grecii erau încă în picioare. Prima zi a bătăliei s-a încheiat.
Potrivit grecilor, exista un fel de misticism în acea bătălie: elenii credeau că toate popoarele barbare erau sclavi și, în opinia lor, armata inamică nu era mai prejos, deoarece perșii depindeau de dorințele stăpânului lor, Xerxes, căruia îi erau supuși și care îi trimitea în luptă fără să îi piese de viața lor.
La rândul lor, grecii luptau pentru ceva în care credeau, apărându-și modul de viață, pe care îl defineau ca fiind rezultatul libertății.
Armata oamenilor liberi
Grecii luptau într-o formație compactă de hopliți, echipată cu cască, armură, suliță și un scut rotund, hoplón, de la care hopliții și-au luat numele. Fiecare soldat își proteja camaradul din stânga sa cu scutul, în timp ce formația înainta spre inamic. Falanga lui Leonidas a fost un instrument de luptă solid, o stâncă de neclintit împotriva căreia perșii se prăbușeau în valuri.
Pe de altă parte, persanii aveau un echipament defensiv mult mai puțin eficient, iar faptul că nu și-au putut desfășura cavaleria de temut din cauza terenului nu le-a ușurat deloc situația. Astfel, în a doua zi, Xerxes a decis să folosească trupele sale de elită, Nemuritorii, 10.000 de oameni cu un echipament mult mai bun decât restul infanteriei persane.
Dar ciocnirea a provocat din nou nenumărate pierderi în rândul perșilor: marea armată a fost prinsă în capcană, incapabilă să învingă micul grup de luptători care apărau trecătoarea.
Trădare și moarte
În acel moment, un personaj neașteptat a amestecat cărțile. Ephialtes, un păstor grec, i-a spus lui Xerxes despre existența unei trecători secrete care îi va permite să îi depășească pe greci și să îi ia prin surprindere.
Persanii au mărșăluit toată noaptea și până în zori au distrus apărarea unui mic avanpost al Fociei. Între timp, în tabăra greacă, prezicerile și oracolele clarvăzătorilor i-au confirmat lui Leonidas că moartea era foarte aproape. Acesta le-a permis celor mai mulți luptători să plece, absolvindu-i de orice obligație, și a rămas doar cu cei 300 de spartani și câțiva voluntari care au decis să împărtășească soarta regelui.
În timp ce aliații s-au retras pentru a avertiza asupra avansului persan și pentru a ajuta la apărarea orașelor lor, Leonidas și oamenii săi au rămas la Termopile așteptând sfârșitul.
În aceeași dimineață, Xerxes a ordonat ca trecătoarea să fie eliberată. Ca răspuns, grecii și-au abandonat poziția defensivă și au ieșit în câmp deschis, pentru a înfrunta moartea față în față.
Bătălia a fost sângeroasă și în ea au murit mai mulți greci decât în luptele din zilele precedente. Un număr mare de persani au căzut, de asemenea, împreună cu ei.
Leonidas și oamenii săi au luptat până la ultima suflare sub ploaia de săgeți trase de armata lui Xerxes
Oamenii lui Leonidas au luptat cu furia celor care nu mai au nicio speranță. Determinarea lor feroce a fost de așa natură încât Xerxes a decis să-i termine pe supraviețuitori cu o ploaie de săgeți pentru a evita ca armata sa să sufere alte pierderi. Chiar și așa, Leonidas și oamenii săi au luptat până la ultima suflare.
Cadavrul regelui spartan a fost mutilat cu cruzime de către perși, care i-au tăiat capul și l-au atârnat de un băț. La urma urmei, Leonidas era, în ochii lor, responsabil pentru moartea a mii de camarazi de-ai lor. Dar el și oamenii săi au devenit, prin sacrificiul lor, niște eroi, simboluri ale curajului și devotamentului, și au obținut glorie pentru eternitate. Gloria ultimilor apărători de la Termopile.
