Ce conţinea de fapt primul document scris în limba română. Limba oficială pe care o foloseau românii

Acum mai bine de jumătate de mileniu a fost scris primul text cunoscut în limba română. La câteva decenii după acesta, a apărut, culmea, în lumea germană, şi primul document în română, cu caractere latine.

La sfârşitul lunii iunie, în anul 1521, sultanul Soliman Magnificul, unul dintre cei mai importanţi lideri otomani, se pregătea de un asalt puternic asupra Europei, în dorinţa de a cuceri Ungaria într-o primă fază şi apoi de a forţa porţile Europei Centrale.

În aceeaşi perioadă, un boier muntean trimitea o scrisoare de avertizare privind pericolul otoman la sud de Dunăre. Această scrisoare este prima mărturie documentară cunoscută privind scrierea în limba română. În acelaşi secol, al XVI-lea, avea să apară şi primul text scris în limba română cu caractere latine.

Avertismentul boierului Lupu către judele Benkner

Povestea acestui document extraordinar pentru istoria limbii române, primul text scris în limba română, începe într-un context politic învolburat pentru fruntariile Europei. Sultanul Soliman I Magnificul unul dintre cei mai mari cuceritori otomani şi-a mobilizat trupele şi la sfârşitul lui iunie înainta dinspre Sofia către Dunăre cu intenţia de a ajunge în Ungaria şi de a cuceri puternicul regat aflat la porţile Europei Centrale. Scopul lui Soliman era de a ajunge la Viena.

Trupele otomane urmau să traverseze Dunărea pe la Porţile de Fier cu ajutorul geniştilor şi inginerilor aduşi tocmai de la Istanbul. În plus, paşa de Nicopole, Mahomed Beg traversa prin Ţara Românească şi urma să intre în Transilvania pentru o acţiune de încercurire.

În acest context boierul muntean Neacşu Lupu din Câmpulung Muscel îi scria o scrisoare confidenţială judelui Braşovului, Hans Beckner, prin care îl avertiza despre toate mişcările trupelor otomane de la sud de Dunăre, dar mai ales despre faptul că Mahomed Beg intră în Ţara Românească şi avea să atace Transilvania. Boierul muntean îi spune judelui din Braşov să ia toate măsurile pentru a se apăra împotriva turcilor şi totodată să nu pomenească nimic de avertismentul său. Acest avertisment vine pe fondul unei strânse colaborări economice între boierul muntean şi negustorii braşoveni.

Pe scurt, aveau afaceri comune, după cum arată un alt document din 1510. Boierul muntean avea interes ca turcii să nu facă prea multe stricăciuni în zona Braşovului pentru a nu-i zădărnici afacerile. Această scrisoare a fost descoperită la sfârşitul secolului al XIX-lea şi se află astăzi la filiala Braşov a Arhivelor Naţionale ale României.

Scrisoare în limba română dar cu alfabet chirilic

Textul scrisorii este în limba română, ceea ce arată că şi judele Braşovului, deşi sas, era familiarizat cu limba română prin prisma afacerilor cu muntenii. Este folosit însă alfabetul chirilic, dar şi o introducere standard în slavonă.

„Mudromu I plemenitomu, I cistitomu I Bogom darovannomu zupan Hanăş Begner ot Braşov mnogo zdravie ot Nécşul ot Dlugopole.I pak dau ştire domnietale za lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul au ieşit den Sofiia şi aimintrea nu e. Şi se-au dus în sus pre Dunăre. I pak (N.R: formula „i pak” are sensul de „de asemenea, şi iarăşi”) să ştii domniia-ta că au venit un om de la Nicopoe de mie mi-au spus că au văzut cu ochii lui că au trecut ceale corăbii ce ştii şi domniia-ta pre Dunăre în sus. I pak să ştii că bagă den toate oraşele câte 50 de oamini să fie în ajutor în corăbii. I pak să ştii cumu se-au prins neşte meşteri den Ţarigrad cum vor treace aceale corabii la locul cela strimtul ce ştii şi domniia ta. I pak spui domnietale de lucrul lu Mahamet-Beg, cum am auzit de boiari ce sânt megiiaşi şi de genere-miu Negre, cumu i-au dat împăratul slobozie lui Mahamet-Beg, pre io-i va fi voia pren Ţeara Rumânească, iară el să treacă. I pak să ştii domniia ta că are frică mare şi Băsărab de acel lotru de Mahamet-Beg, mai vârtos de domniele voastre.I pak spui domnietale ca mai-marele miu de ce am înţeles şi eu. Eu spui domnietale, iară domniia ta eşti înţelept şi aceaste cuvinte să ţii domniiata la tine, să nu ştie oamini mulţi şi domniele vostre să vă păziţi cum ştiţi mai bine. I Bogi te veselit, Aminu”, se arată în scrisoarea boierului Neacşu Lupu, tradusă în aflabet latin.

Boierul Neacşu cunoştea manevrele otomane, mai ales prin intermediul ginerelui său, care făcea afaceri cu mărfuri otomane, care tranzitau Ţara Românească către Transilvania. Judele Benkner era primarul cetăţii Braşovului şi sprijinea cărturatii din zona Braşovului pentru a tipări şi scrie în limba română tocmai pentru a răspândi catehismul luteran şi în rândul românilor ardeleni. Cunoştea bine limba română.

Imnuri protestante primul text scris în română cu alfabet latin

Dacă scrisoarea lui Neacşu este scrisă cu caractere chirilice, la câteva decenii după avertismentul dat judelui Braşovului, un sas scria primul text în limba română cu caractere latine. Este vorba despre Heltai Gaspar din Cluj.

Deşi sas la origine, acest Heltai Gaspar a îmbrăţişat cultura şi limba maghiară devenind unul dintre cei mai renumiţi cărturari transilvăneni. A trăit la Cluj vreme de aproape trei decenii şi a fost traducător, tipograf, negustor şi pastor. Îmbrăţişase crezul calvinist şi şi-a dedicat o bună parte a carierei răspândirii acestei confesiuni inclusiv în rândul românilor transilvăneni.

Era un om şcolit în Germania şi la Cluj a reuşit să înfiinţeze prima tipografie din oraş dar şi o moară de hârtie. Printre altele, a tipărit o carte cu imnuri protestante în perioada 1570-1575, pentru românii calvini din zona Banatului. Este vorba despre patru pagini de text în limba română cu caractere latine. Documentul, în original, este păstrat astăzi la Budapesta. Nu este singurul exemplu. Mulţi tipografi şi cărturari din Transilvania, patronaţi de juzi sau oameni de vază, tipăreau cărţi religioase în limba română pentru răspândirea protestantismului în rândul românilor.

Slavona, limba oficială a documentelor

Până în secolul al XVI-lea, toate documentele oficiale sau lucrările religioase din Principate erau scrise în limba slavonă, limba oficială a administraţiei şi a Bisericii, dar nu şi în vorbirea curentă. Specialiştii spun că acest lucru poate fi explicat prin faptul că slavona era considerată o limbă cultă, iar româna populară nu ar fi fost potrivită pentru documentele oficiale.

„Absenţa textelor în limba română înainte de secolul al XVI-lea poate fi pusă pe seama credinţei claselor cultivate că limba vorbită nu era la fel de adecvată pentru textele sfinte, documentele juridice şi istorie ca slavona”, precizează Keith Hitchins, în „Scurtă istorie a românilor”.

Româna a început totuşi să pătrundă, ca limbă scrisă, în cancelariile domneşti de la finele secolului al XVI-lea.