Ștefan cel necruțător și o poveste puțin cunoscută a istoriei românilor. Cel mai faimos voievod român a prădat și jefuit

Când venea vorba de război Ștefan cel Mare cu siguranță nu era un sfânt. Dincolo de apărarea propriilor teritorii, marele voievod moldovean a rămas în istorie și ca un războinic care aducea apocalipsa în teritoriile inamice. Prăda, ardea sate și orașe, lua sute de mii de robi.

Ștefan cel Mare este unul dintre cei mai importanți lideri ai românilor de-a lungul istoriei. Perioada domniei sale din 1457 și până în anul 1504 a fost considerată o adevărată „epocă de aur” a Moldovei, cu un comerț înfloritor, dezvoltarea târgurilor, a culturii medievale românești dar și cu mari realizări în plan militar. Cu spada sau cu diplomația, Ștefan cel Mare a adus stabilitate și prosperitate într-o Moldovă măcinată de războaie între pretendenți. În plus, a reformat administrația și întreaga societate, impunându-se în fața marilor feudali și totodată promovând nobilimea mică și mijlocie. A ieșit victorios în majoritatea bătăliilor pe care le-a dat și a ferit Moldova de ocupație străină. Dincolo de aceste realizări demne de toată laudă a marelui voievod, Ștefan cel Mare a avut și o latură întunecată a domniei sale. În războaie era necruțător iar furia sa se abătea deseori și asupra populației civile din teritoriile inamice. Dacă interesul i-o impunea, Ștefan cel Mare nu se sfia să jefuiască, să incendieze, să ucidă sau chiar să i-a robi pentru a fi vânduți ca sclavi pe piețele asiatice. Așa cum arată izvoarele și specialiștii, Ștefan cel Mare nu era genul de om care să treacă ușor peste un afront sau o amenințare.

Polonezii pedepsiți crunt fiindcă au trădat și au invadat Moldova

Ștefan cel Mare a avut o relație aparte cu Polonia. La fel ca înaintașii săi. Încă din timpul lui Petru I Mușat de la finele secolului al XIV lea, principii moldoveni au fost vasali ai regilor Poloniei. Chiar dacă nu primeau cine știe ce ajutor, aveau garanția că, măcar, nu vor fi atacați din nord. La urcarea pe tron a lui Ștefan cel Mare, rege al Poloniei era Cazimir al IV lea Jagello, un monarh puternic care a reușit să-i învingă pe teutoni. În anul 1485, Ștefan cel Mare, amenințat de otomani, decide să depună jurământul de vasalitate în fața lui Cazimir al IV lea, la Colomeea.

Speranțele lui Ștefan într-o alianță antiotomană polono-română au fost însă spulberate atunci când Cazimir al IV lea încheie pace cu sultanul lăsându-l pe voievodul Moldovei singur în fața inamicului. În aceste condiții, Ștefan, pentru a-și proteja principatul, a decis să plătească tribut otomanilor. Nu va uita însă prea ușor trădarea lui Cazimir al IV lea. În anul 1490, la moartea lui Matei Corvin, a început o luptă pentru succesiunea la tronul Ungariei. Printre candidați se aflau și cei doi fii ai lui Cazimir al IV lea, Vladislav, rege al Boemiei la momentul respectiv, dar și Ioan Albert. Cel din urmă îi va cere ajutorul lui Ștefan cel Mare pentru a lua tronul Ungariei. Domnitorul moldovean îl refuză. Ba mai mult decât atât, profită de aceste lupte dinastice și întreprinde trei campanii împotriva polonezilor pentru ocuparea Pocuției. Voievodul moldovean se baza pe faptul că strămoșul său, Petru I, îl împrumutase pe regele Jagellon al Poloniei, de la aceea vreme, cu 3000 de ruble.

Adică echivalentul a 538 de kilograme de argint fin. Drept gaj pentru returnarea împrumutului în termen de doi ani era subregiunea Pocuția, situată în sudul Galiției, undeva în apropiere de malurile Prutului. Regele Poloniei nu a mai returnat împrumutul iar Ștefan cel Mare a găsit motiv, în condițiile în care s-a simțit trădat de Jagelloni, pentru a pune mâna pe gajul convenit cu strămoșul său. După moartea lui Cazimir al IV lea, rege al Poloniei ajunge Ioan Albert, cel refuzat de Ștefan cu ajutor militar.

Noul rege polonez vrea să-i plătească lui Ștefan cel Mare polița, mai ales pentru chestiunea Pocuției, și invadează Moldova, în anul 1497, cu peste 100.000 de oameni, inclusiv cavaleri greu înarmați. Inițial îl păcălește pe Ștefan că vrea să ajungă la Chilia și Cetatea Albă pentru a le recuceri, dar de fapt atacă și asediază cetatea Sucevei, capitala Moldovei. Suceava rezistă eroic, iar polonezii dezamăgiți fac cale întoarsă. Sunt așteptați în Codrii Cosminului de oastea lui Ștefan cel Mare și măcelăriți. În urma victoriei, regele polonez a recunoscut stăpânirea Moldovei asupra Pocuției.

O răzbunare cumplită cu jafuri, incendieri și peste o sută de mii de oameni duși în robie

Recunoașterea stăpânirii asupra Pocuției și dezastrul polonez din Codrii Cosminului nu au fost însă de ajuns pentru Ștefan cel Mare. În anul următor, în anul 1498, acesta s-a răzbunat cumplit asupra polonezilor. A fost o vărsare de sânge care a șocat contemporanii și a fost menționată în cronici timp de aproape un secol. Conform cronicilor moldovenești, poloneze, rusești, germane și chiar a scrierilor evreilor din Galiția, Ștefan cel Mare a adunat o oaste puternică în vara lui 1498 și a invadat Polonia. În special ținuturile Podoliei și Galiției. Atacul a fost fulgerător, asemănător celor tătărăști, mai ales că armata lui Ștefan cel Mare, așa cum remarca și medicul și spionul venețian Matteo Muriano, era formată în mare parte din cavalerie.

Raidurile rapide erau operate cel mai probabil de ”hânsari”, cavaleria ușoară moldovenească, extrem de eficientă și mobilă. Atât Podolia cât și Galiția au fost trecute prin foc și sabie. Mai multe cetăți, târguri și sate au fost jefuite și incendiate, iar mulți oameni uciși. Trembowla, Buczaca, Podhajce sunt doar câteva dintre localități prădate și arse complet de moldoveni. „Ştefan, voievodul Moldovei, a făcut acolo mare distrugere şi prădare şi a dus în ţara sa multe mii de suflete şi averi mari.”, preciza David Gans în cronica universală ebraică publicată la Praga în 1592, bazându-se pe informațiile preluate de la neamțul Henricus Reutel.

Despre aceste distrugeri s-au scris și în Crocnica Lituaniană, Cronica Rusească de la Mănăstirea Hustânscaia sau Cronica Byhovec. Partea cea mai întunecată a acestei invazii a fost înrobirea unui număr uriaș de civili. Cronicile evaluează numărul robilor luați de moldoveni între 100.000 și 150.000 de oameni. „Mulţi oameni, bărbaţi, muieri, copii, au scos în robie, mai mult de 100.000. Mulţi de aceia au aşăzat Ştefan vodă în ţara sa, de şi până astăzi trăiaşte limba rusească în Moldova, ales pre unde i-a descălecat, că mai a treia parte grăiescu ruseşte”, scria și cronicarul Grigore Ureche în ”Letopisețul Țării Moldovei”.

Robi vânduți în târgurile de sclavi sau colonizați pe teritoriul Moldovei

Așa cum arată Grigore Ureche acești robi au fost colonizați pe teritoriul Moldovei pentru acoperirea deficitului de populație din zonele prădate de tătari. Același lucru îl arată și cronica universală ebraică. ” Şi a dat acestor prizonieri locuri bune ca să se aşeze în ţara sa cea bogată şi mănoasă. Le-a dat şi ajutor bănesc ca să-şi ridice oraşe neîntărite şi să trăiască acolo în pace şi siguranţă. Ei se află acolo până azi”, scria David Gans. Se presupune că o parte au ajuns în ținuturile de nord de pe malurile Prutului afectate de raidurile tătărăști, dar și în sudul Moldovei și al Basarabiei.

În contradicție polonezii spun că o parte a acestor robi luați de moldoveni au fost vânduți turcilor și tătarilor, urmând să i-a drumul marilor târguri de sclavi din Grecia și Asia Mică. Probabil adevărul a fost undeva la mijloc. Din răzbunare, o parte a robilor, poate polonezi la origine, au fost dați tătarilor, iar rutenii considerați nevinovați au fost aduși și colonizați în Moldova. Unele surse poloneze indică faptul că moldovenii lui Ștefan cel Mare ar fi prădat cot la cot cu tătarii și turcii, prin Polonia. Cu toate acestea acțiunea lui Ștefan cel Mare a avut clar un rol punitiv dar și de etalare a puterii politice și militare a Moldovei.

Raiduri și în Țara Românească dar și în Transilvania

Aceste raiduri de pedepsire dar și în interes strategic era ceva obișnuit pentru moldovenii lui Ștefan cel Mare. Voievodul moldovean a prădat cumplit Valahia tocmai pentru că se aliaseră cu turcii și au atacat Moldova. Cu alte ocazii Ștefan cel Mare a trecut prin foc și sabie Țara Românească pentru a impune un domnitor anti-otoman, în detrimentul altuia închinat turcilor. În 1470, Ștefan cel Mare incendiază Brăila și face prăpăd peste tot prin jurul cetății. Până în 1472, au mai avut loc încă două raiduri moldovenești în Țara Românească cu mari pagube pentru valahi.

„Ștefan Vodă a dobândit cetatea Dâmbovița și a intrat întrânsa și a luat pe doamna Radului vodă și pe fiică-sa Voichița și toate avuțiile lui și toate veșmintele lui cele scumpe și visteriile și toate steagurile lui și petrecu acolo trei zile în veselie”, preciza cronicarul Grigore Ureche. De exemplu, după bătălia de la Soci, dintre moldoveni și muntenii lui Radu cel Frumos, Ștefan cel Mare trece prin foc și sabie Țara Românească. Războinicii moldoveni s-au întors cu pradă bogată dar și cu 17.000 de robi țigani luați de pe domeniile boierilor munteni. ”Au ucis dintre dânşii mulţime mare. Şi toate steagurile lui au fost luate şi schiptrul cel mare al lui Radul voievod a fost luat. Şi mulţi viteji au fost prinşi atunci, care au şi fost tăiaţi.” , arată cronicile vremii.

Până în 1484, Ștefan cel Mare a mai făcut incursiuni militare în Țara Românească, dacă situația o impunea, adică dacă domnitorii valahi se dădeau de partea turcilor. Ștefan cel Mare a organizat raiduri și în Transilvania, spre nemulțumirea lui Matei Corvin. De aceea dată voievodul moldovean se răzbunase pe transilvănenii care-l ascundeau pe unchiul său, Petru Aron, ucigașul tatălui său.