Dacii pentru români sunt ca plastilina pentru copii – orice vrem noi să fie: inventatori ai cerului şi ai pământului sau un popor despre care ştim cu adevărat prea puţine şi despre care putem spune doar cu ambiguitate că ne este strămoş. Cine au fost, totuşi, dacii pe baza indiciilor şi dovezilor pe care le avem? Şi cum ne-am trezit cu ei strămoşi?
Acum 1.920 de ani, după o catastrofă militară la Adamclisi şi cu trupele romane înaintând spre munţi cu certitudinea unei maşini impecabile de război, un conducător al dacilor pe nume Decebal accepta o pace în faţa unui împărat roman pe nume Traian. Ştim doar câteva lucruri cu siguranţă despre acei ani şi despre poporul războinic al dacilor. În primul rând, nu era nici prima şi nici ultima întâlnire dintre daci şi romani în spaţiul pe care manualele de istorie îl mai descriu uneori drept carpato-danubiano-pontic. În al doilea rând, niciunul dintre cei doi lideri politici care se războiau şi se împăcau fugar pe atunci la gurile Istrului nu intuia destinul pe care lupta lor îl avea în istoria următoarelor două milenii. Sigur, mai ştim cu siguranţă şi alte câteva lucruri, crâmpeie de poveste, ziduri rămase prin păduri şi detalii păstrate prin cronici prăfuite şi interpretabile. Dar la fel ca multe alte lucruri din acea perioadă, contururile largi şi semnele de întrebare sunt mai degrabă regula decât excepţia, mai ales pentru cazul popoarelor de la marginea Imperiului Roman şi mai ales pentru acel popor pe care istoriografia, mai mult decât istoria, l-a ademenit să fie strămoşul românilor: dacii.
O operă colectivă
Dacii au fost multe în ultimele 19 secole, un fel de pânză pictată colectiv pe care fiecare a împroşcat ce l-a dus capul mai bine. Sub nesfârşitele culori, stau câteva fapte îmbibate în pânza albă: un popor învins cu greu de romani care şi-a văzut o parte a teritoriului devenind provincie a imperiului, un popor apărut în cronici sub acest nume de-abia prin secolul I î.Hr. într-o relaţie uşor incertă cu mai vechii geţi, un popor cu propria limbă şi propriile obiceiuri ale căror contururi au fost şi sunt puse cu greu cap la cap de către munca arheologilor.
Deasupra acestor fapte s-a desfăşurat necontenit însă, în ultimele secole, spectacolul fauvist al conjuncturii şi al imaginaţiei: ba inventatori ai roţii, ai creştinismului, poate chiar şi ai motorului cu ardere internă şi ai telescopului Hubble, ba săpători de tuneluri pe sub Bucegi în efortul de eliberare a nodurilor de energie primordială ale planetei, ba instrument de propagandă al unei elite politice din secolul al XIX-lea aflată în căutarea unui discurs de legitimare a proiectului statului naţional, ba o prezenţă marginală măturată de marile migraţii, ba strămoşii noştri şi ai verzei, berzei, viezurelui şi ai mânzului. Ce e clar e că Burebista şi Decebal au parcurs un drum lung de pe câmpurile de bătălie antice şi din davele enigmatice până în secolul al XIX-lea şi apoi până în delirul protocronist al regimului Ceauşescu şi până la nesfârşitele clipuri şi poveşti care inundă internetul în prezent. Articolul prezent începe o serie „Weekend Adevărul“ despre povestea dacilor – de la prima consemnare istorică până la ultima răsuflare a celui mai recent convertit dacopat. Pentru început, cine au fost, totuşi, dacii şi cum de ne-au ajuns strămoşi?
Traci, geţi, daci
Iată trei cuvinte îmbinate uneori confuz în istoria sedimentată în orele de la şcoală: traci, geţi, daci. Pe scurt, dacii şi geţii fac cel mai probabil parte din ceea ce, în lipsa unui termen mai bun, numim neamul tracilor. Tracii ajung în sud-estul Europei şi în nord-vestul Turciei de astăzi cândva prin mileniul II î.Hr. – controversele rămân cu privire la originea lor, dar conturul unui neam migrator, indo-european, scurs peste strâmtori din nesfârşita Asie în Balcani este destul de clar definit. Mai ştim şi că tracii, dacă au fost vreodată uniţi în vreun sens relevant, n-au rămas astfel pentru mult timp, dezbinaţi de-a lungul secolelor în popoare şi triburi distincte, adesea aflate în conflict. Geţii şi dacii sunt fie două popoare din acest mare neam al tracilor, fie un singur popor văzut de la două capete distincte ale întinderii lui (dacii în Transilvania, geţii mai ales în sudul României de astăzi şi spre gurile Dunării). Cu adevărat, istoriografia poate lucra aici doar cu ipoteze, concluziile tari fiind rareori sprijinite de fapte dure, non-conjuncturale. De altfel, până şi apartenenţa geţilor şi a dacilor la acest neam tracic este uneori pusă sub semnul întrebării, denumirile de localităţi şi de lideri politici, precum şi unele indicii despre religie indicând mai degrabă o populaţie înrudită, dar separată în unele elemente-cheie.
„Cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci“
Ce ştim sigur e că geţii îşi fac prezenţa în puţinele însemnări rămase cu câteva secole bune înainte ca dacii să-şi scoată capul din negura istoriei. Îşi fac prezenţa odată cu naşterea istoriografiei, în scrierile lui Herodot despre invazia perşilor conduşi de împăratul achemenid Darius I în Balcani. Herodot îi descrie pe geţi printr-o formulă care rămâne întipărită în manualele de istorie: „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci“. Descrierea e pricinuită de decizia geţilor de a nu se supune lui Darius, aşa cum alte popoare trace situate pe malul Mării Negre au făcut-o, ci de a-l înfrunta pe acesta în luptă.
Anul era cel mai probabil 513 î.e.n. când Darius a pornit în campania spre nordul Dunării şi i-a învins pe geţi. Domnia persană va dura câteva decenii, iar apoi triburile tracice vor trece prin perioade succesive de sporadică uniune sub vreun rege mai puternic şi conflicte interne şi externe. În secolul al IV-lea î.Hr., Filip al II-lea va reuşi să supună cea mai mare parte a triburilor trace de la sudul Dunării, iar deceniile care vor urma, sub domnia lui Filip, a lui Alexandru cel Mare şi a generalilor care-şi vor împărţi uriaşul imperiu după moartea acestuia, vor însemna o crescândă influenţă elenistică asupra spaţiului locuit de geţi.
Primele iviri ale dacilor în istorie
Dacii apar sub acest nume în scrierile păstrate din jurul anului 50 î.e.n. şi nu oriunde, ci în însemnările geografice ale lui Iulius Cezar. „Pădurea Hercinică”, ne spune Cezar, „începe în ţara helveţilor, nemetilor şi rauracilor şi, mergând paralel cu Dunărea, ajunge la graniţele dacilor şi anarţilor”. E o simplă punere pe hartă de către mâna celui mai roman dintre romani şi treptat, prin contactele repetate, paşnice sau belicoase, termenii de „dac” şi „Dacia” se vor înstăpâni în lumea romană ca relevanţi pentru descrierea întregii populaţii de pe teritoriul de astăzi al României. Câteva decenii mai târziu, izolat la Tomis, poetul Ovidiu – e drept, din puţinele lucruri păstrate – încă nu pare să fi auzit de termenul de dac. La fel ca în alte izvoare istorice, acolo, pe malurile Mării Negre şi între Carpaţi şi Dunăre, numele locuitorilor rămâne cel de geţi. Limba lor aproape că-l înspăimântă pe rafinatul poet exilat pe malul Mării Negre: „Tot locu-i plin de barbari./ Ce urlet ca de fiară!/ Tot locu-i plin de glasuri sălbatice de geţi./ Chiar limba mea de-acasă mi-e teamă c-am uitat-o,/ Căci astăzi ca sarmaţii şi geţii eu vorbesc“.
Pentru perioada ultimului secol dinaintea erei noastre, mult mai utile pentru înţelegerea geto-dacilor decât sporadicele izvoare scrise sunt descoperirile arheologice, iar acestea indică o epocă de adevărat avânt în dezvoltarea economică şi culturală. După valul influenţei elenistice aduse sub semnul armelor lui Filip şi Alexandru, secolul I î.Hr. e caracterizat de influenţele culturale ale celţilor veniţi în regiune. E o perioadă în care se observă definirea unei adevărate tradiţii arhitecturale în cadrul căreia aristocraţia geto-dacă îşi ridică locuinţele fortificate în vârfuri de dealuri şi munţi, în răspăr cu mai vechiul obicei getic al aşezărilor pe câmpuri deschise, apropiate de surse de apă.
Triburi în conflict
Două mari nume rămân din istoria politică a geto-dacilor: Burebista şi Decebal. Ultimul va rămâne în istorie pentru luptele aprige şi până la urmă fatale cu legiunile romane, celălalt pentru construirea unui aşa-numit mare stat al dacilor la jumătatea secolului I î.Hr. Înainte de Burebista, însă, oricât ai căuta prin izvoare istorice de tot felul semnele vreunei unităţi politice, greu se poate înnoda vreo naraţiune în acest sens. Îmbrăcaţi în aura mitologiilor şi propagandei de tot felul a ultimelor secole, uităm despre geto-daci că erau un popor al epocii lor: probabil sclavagist, violent şi preocupat de jafuri şi răfuieli, nu de mari ambiţii naţionale protocronist aruncate asupra lor. Însăşi ideea unui popor geto-dacic conştient de sine ca atare e o poveste ce poate fi susţinută doar prin lentilele unor categorii ce vor aştepta zorii modernităţii pentru a fi inventate. Mai mult ca sigur, geto-dacii erau împărţiţi în diferite triburi care nu aveau nicio timiditate în a se lupta între ele pentru resurse, pentru controlul teritoriilor şi pentru perpetuarea privilegiilor clasei războinice. La fel, mai mult ca sigur, orice unitate efemeră era impusă prin forţa vreunui rege victorios în război, nu prin conştiinţa vreunei apartenenţe comune. Iar dintre toţi regii care au năzuit să se ridice astfel peste toate triburile, într-adevăr, niciunul nu pare să merite mai mult atenţia istoricilor decât Burebista.
„Cel mai mare şi cel dintâi dintre regii Traciei“
„Ajungând în fruntea neamului său, care era istovit de războaie dese, Burebista l-a înălţat atât de mult prin exerciţii, abţinere de la vin şi ascultare de porunci, încât, în câţiva ani, a făurit un stat puternic şi a supus geţilor cea mai mare parte din populaţiile vecine. Ba încă a ajuns să fie temut şi de romani“, aşa ni-l introduce Strabon pe Burebista. În altă parte, într-o însemnare cunoscută drept Decretul lui Acornion, aflăm că Burebista era „cel mai mare şi cel dintâi dintre regii Traciei“. Într-adevăr, aproximările geografice ale întinderii teritoriului asupra căruia Burebista era recunoscut drept rege indică că nu doar geto-dacii erau implicaţi în aventura sa războinică.
Fiind după estimările istoricilor în fruntea celei de-a doua puteri a Europei, după Roma, Burebista şi-a început campaniile militare cu lupte împotriva celţilor şi, după repetate victorii, a reuşit să impună unitate printre triburile dacice. Dacă a avut Burebista un stat, însă, e o altă discuţie. Filmele epocii comuniste creionează, adesea hilar, un stat centralizat, cu poliţie şi tot ce ştim că posedă un stat modern, în mijlocul secolului 1 î.e.n. Istoricii poartă însă o lungă dezbatere despre natura formei politice pe care a avut-o domnia lui Burebista. Principalele poziţii se încadrează între un proto-stat puternic militar, dar fără unele atribuţii moderne care să-i garanteze monopolul real asupra coerciţiei asupra unui întreg teritoriu, şi o efemeră uniune de triburi strânse laolaltă de măiestria militară a lui Burebista în luptele cu celţii şi cu cetăţile de la malurile Mării Negre. Ce ştim sigur e că Burebista era suficient de influent încât să se implice în lupta pentru putere de la Roma de partea lui Pompei şi apoi suficient de norocos încât, după victoria finală a lui Cezar, liderul roman să fie asasinat înainte să apuce să-l pedepsească pe „cel mai mare şi cel dintâi dintre regii Traciei“. Va fi pedepsit de cei din jur, asasinat sau mort în timpul luptelor cauzate de o răscoală. Nu trecuse mult timp de când Cezar fusese asasinat, anul reţinut pentru moartea lui Burebista fiind tot 44 î.Hr., iar orice ar fi fost construcţia politică inaugurată de Burebista, aceasta se va sparge repede în haosul tribal anterior.
Când au început dacii să fie strămoşii românilor?
Comunităţi imaginare – aşa numeşte Benedict Anderson naţiunile; comunităţi legate de capacitatea membrilor lor de a-şi imagina că se află în comuniune cu milioane de alţi oameni pe care nu îi cunosc niciodată şi că această comuniune se întinde în trecut secole şi milenii. Imaginarea naţiunii n-a pornit însă în istoria modernă de la sine, ci întotdeauna ca un proiect al elitelor politice aflate într-o luptă politică sau alta. Construirea identităţii naţionale e doar un fel de război dus cu alte arme, iar în istoria elitelor politice române dacii au jucat un rol important în efortul de legitimare al intereselor politice din secolul al XIX-lea.
Neam latin când trebuie
Mai întâi ne-am născut latini. În secolul al XVIII-lea, mai ales în Transilvania, latinitatea era blazonul de aur de elitelor politice în căutare de reprezentare şi de putere politică. Nu eram un popor orişicare aruncat în estul Europei, ci urmaşi demni ai Romei, urmaşi care nu puteau sta sub talpa habsburgică ori sub jugul otoman. Poate în Moldova şi în Ţara Românească, povestea latinităţii pure nu a ţinut aşa bine – în definitiv, de la a fi latin mai că era un pas spre a fi catolic, iar ortodoxia nu fusese ştirbită aici de niciun tăvălug istoric. Dar rămâne primul mare mit modern al creării identităţii naţionale româneşti: fii ai Romei.
Mereu în luptă cu imperiile
Dacă vrei însă să legitimezi o luptă cu imperii străine şi mult mai puternice şi să îi conferi avântul istoric necesar, nu trebuia să te uiţi mai departe de istoria dacilor. Iar în secolul al XIX-lea, elitele politice româneşti chiar asta au făcut. Nu au luptat oare dacii tot pentru independenţă? Nu au luptat ei împotriva unui duşman redutabil? Nu puteau fi găsite în povestea lui Decebal resursele simbolice necesare pentru a împinge of-ul poporului român până în primul secol după Hristos? Toate întrebările au primit un răspuns afirmativ. Obsesia originilor dacice ia avânt mai ales după obţinerea independenţei tânărului stat român, Bogdan Petriceicu Hasdeu fiindu-i principalul corifeu. Exagerările Şcolii din Ardeal vor fi curând acoperite de exagerările adepţilor ideii că dacii, mai presus de orice, reprezintă ramura vie care pulsează până astăzi în poporul român. În vremuri de relativă acalmie politică, cele două viziuni au putut coexista şi disputele s-au limitat adesea la simple gâlcevi academice. Când extremismul a cuprins însă societatea românească, fie el al dreptei legionare ori al ceauşismului, dacii au scos mereu capul ca simboluri ale luptei neaoşe împotriva oricărui duşman extern.
Sintezele identităţii naţionale
Uşor amuzante vor rămâne doar tentativele de sinteză a celor două discursuri presărate cu patos naţionalist. Într-unul dintre cântecele de căpătâi ale orelor de muzică din şcolile primare, se mai cântă şi astăzi: „Şi unu-i Decebal cel harnic,/ Iar celălalt Traian cel drept./ Ei, pentru vatra lor amarnic,/ Au dat cu-atâţia duşmani piept.”. De la depărtare, aproape că ai spune că Decebal şi Traian au fost doi amici de arme care şi-au dat mâna paşnic pentru a crea, în deplină luciditate, poporul român de peste două milenii. Rămâne deci neclar ce putem înţelege din expresia „strămoşii noştri dacii“, altceva decât o tentativă de legitimare, adesea utilă politic. Istoric, pare să aibă la fel de mult sens ca o teorie care spune că, după ce nenumărate popoare s-au perindat timp de secole pe un teritoriu, ca printr-un miracol nu s-a lipit nimic din ce au adus cultural şi genetic peste oraşele şi satele pe unde au trecut.
Cum trăiau dacii şi cum de ştim, totuşi, atât de puţine lucruri sigure
Despre societatea dacilor ştim câteva repere importante, mai ales în privinţa religiei şi a structurii sociale generale, dar uneori pare că nu vrem să aflăm cu adevărat tot ce s-ar putea afla despre viaţa unui popor antic pe care, cu mâna pe inimă, orice şcolar îl proclamă drept strămoş primordial
Ca orice altă societate a epocii, societatea geto-dacilor era una puternic ierarhizată şi militarizată, conducerea politică fiind împărţită între clasa războinicilor şi cea a preoţilor. Atât asupra structurilor politice ale dacilor, cât şi asupra vieţii religioase planează în continuare semne importante de întrebare. Ştim cu siguranţă că, cel puţin pentru o perioadă, regele dacilor era automat şi liderul religios al acestora, dar rămâne neclară natura succesiuni la vârful puterii politice. Desigur, monarhia ereditară cu titlul de rege moştenit în familie e o posibilitate reală pentru organizarea politică a dacilor, având în vedere epoca şi practicile cunoscute. Cu toate acestea, natura profund militarizată a societăţii geto-dacice ar putea însemna la fel de bine şi că regele era pur şi simplu cel mai capabil lider militar, având atât sprijinul unei părţi a nobilimii pe baza aptitudinilor de războinic, cât şi capacitatea de a-şi impune în luptă voinţa asupra celor care nu-i recunoşteau succesiunea. Din lucrurile ştiute despre Burebista, pare mai degrabă ca acesta să-şi fi bazat puterea mai ales pe capacităţile sale militare.
Cuşma de pe capul aristocraţiei
Casta conducătoare a dacilor a intrat în cultura populară prin simbolul distincţiei lor sociale – tarabostes, numele pe care aceştia îl purtau, erau singurii care aveau dreptul să poarte pe cap căciulile numite pileus. Detalii serioase despre viaţa acestei caste conducătoare de nobili sunt însă puţine – se poate presupune cu o probabilitate destul de mare de adevăr că aveau mai presus de toate o funcţie militară, cu responsabilităţi în pregătirea armatei şi apărarea unor teritorii şi cu obligaţia închinării armelor pentru cauza regelui. Din ce cunoaştem despre structura socială a altor popoare contemporane geto-dacilor, şi în general despre forma pe care organizarea politică a triburilor de la marginea Imperiului Roman, putem presupune în contul acestei clase conducătoare şi importante atribuţii administrative şi judecătoreşti.
Sub nobilii şi sub trupele de războinici experimentate în nesfârşitele lupte mai mici sau mai mari ale epocii se aflau comati, poporul de rând. Agricultori şi meşteşugari, există motive să credem că participau în caz de pericol major şi la ciocnirile de pe câmpul de bătălie, dar detaliile despre pregătirea lor militară şi importanţa în armata geto-dacilor rămân puţine. Sub comati mai erau doar sclavii, dar nu oprimaţi în modalitatea sistematică care-i făcea în multe alte părţi ale lumii antice baza organizării economice, ci mai degrabă marginali şi neangrenaţi în număr semnificativ în viaţa socială a geto-dacilor. Pesemne, mulţi dintre ei erau capturaţi şi făcuţi sclavi inclusiv în luptele dintre diferitele triburi geto-dace.
În ce credeau dacii
Regi, tarabostes, comati, sclavi – mai lipsesc doar preoţii din arhitectura socială a lumii geto-dacice. Fără îndoială, aceştia erau cruciali pentru organizarea socială a geto-dacilor, Deceneu ocupând un loc de frunte în istoria epocii lui Burebista. Chiar şi-aşa, viaţa lor cotidiană poate fi pictată doar în tuşe groase, ipotezele fiind mai degrabă singurele tipuri de afirmaţii care pot fi vehiculate, şi nu faptele tari despre modul în care arătau şi îşi îndeplineau misiunea. Ştim totuşi mai multe lucruri substanţiale despre natura religiei dacilor, care din descrierea lui Herodot pare un cult tipic al unui popor de războinici, „asemănători lupilor“, în centrul căruia stă o credinţă în nemurire.
„Iată în ce fel se socot ei nemuritori: credinţa lor este că ei nu mor, ci că cel care piere se duce la Zamolxis – divinitatea lor – pe care unii îl cred acelaşi cu Gebeleisis. Tot în al cincilea an aruncă sorţii, şi întotdeauna pe acel dintre ei pe care cade sorţul îl trimit ca solie la Zamolxis, încredinţându-i de fiecare dată toate nevoile lor. Trimiterea solului se face astfel: câţiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei suliţe, iar alţii, apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagănă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă peste vârfurile suliţelor. Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi că zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit după un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai e în viaţă. Când tună şi fulgeră, tracii despre care este vorba trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi îşi ameninţă zeul, căci ei nu recunosc vreun alt zeu afară de al lor“.
Chiar dacă monoteismul ar putea fi o concluzie ce poate fi trasă rapid în urma lecturării acestui fragment, istoricii tind să respingă în general ideea unei religii a unui singur zeu în spaţiul geto-dacic. Vasile Pârvan, uneori aruncat în tabără adepţilor monoteismului, tinde să-i vadă pe daci drept adepţii unui cult henoteist, în care Zamolxe rămâne principala divinitate adorată, dar sunt recunoscuţi şi alţi zei, mai puţin importanţi. Cu privire la natura henoteismului sau politeismului geto-dacic rămân neclarităţi în istoriografia neromanţată: ce zei, câţi zei, cum se numeau şi ce făceau mai exact în minţile dacilor.
Moştenirea dacilor
Dacă termenul de strămoş pare să fie îndreptăţit pentru daci mai ales în plan simbolic pentru poporul român de astăzi, în planul patrimoniului, dacii au lăsat o importantă moştenire pe teritoriul României de astăzi. Sarmizegetusa Regia, centrul politic şi religios al dacilor, rămâne cea mai importantă aşezare păstrată într-un anumit grad până astăzi – vizitând-o, ai putea crede că vestigiile istorice ale dacilor sunt bine administrate de către statul român. Intrată în Patrimoniul UNESCO şi cu pază permanentă, Sarmizegetusa Regia e mai degrabă excepţia când vine vorba de administrarea vechilor cetăţi dacice, unele lăsate de-a dreptul în paza destinului lor, în care vegetaţia e singurul inamic rămas.
Istoria lipsită de fabule şi de invenţii a dacilor, mai ales pentru perioadele de dinaintea stăpânirii romane, e fără îndoială un loc al afirmaţiilor făcute cu zeci de amendamente şi clarificări în spate. Dacă scrierile autorilor antici despre geto-daci rămân în continuare puţine şi doar un miracol ar putea să le îmbogăţească numărul, izvoarele arheologice răsar în număr mare prin munţii şi câmpurile ţării. Dar, cumva, în inima obsesiei pentru daci care s-a perindat prin mai multe regimuri politice ale istoriei moderne a românilor stă un mare şi caracteristic paradox. Mai exact, în spatele clamării genealogiei din Burebista şi Decebal rămâne o altă realitate – una în care aflarea migăloasă a unor lucruri noi despre acest popor încă atât de enigmatic n-a fost finanţată cu adevărat niciodată, iar cetăţile dacice au putut fi explorate sistematic de arheologi doar în procente modeste.
